Te voi purta la noapte, cum din ochii închiși
mai știu să zbor păsări,
albă pasăre am să te duc, dincolo
de ce știu numai gândindu-mă,
amintindu-mi.
Și, pentru că vei fi neadevărat, drumurile
te vor lăsa
și te vor lăsa adevărurile altora.

Te voi duce într-un larg de pustiu,
de altceva,
de cruda închipuire a ochilor
și bine are să fie
că ne-a fost dat.

Fără știrea ta te vei face un drum,
ca într-o moarte,
o moarte a altcuiva, pe care trebuie să o vizitezi,
să o străbați cu ochii în toate părțile,
să pipăi, să miroși totul și asta
făcându-te că știi totul,
că nu ești mulțumit pentru acel
care va veni să petreacă aici
moartea lui.

El va veni plecând prin înec, vei spune,
și atunci, atunci, le vei striga tu,
unde sunt iazurile
și malurile abrupte?...

Sau nu vei striga
pentru că ei nefiind,
totul se va-nțelege și-n liniște,

în moartea lui nici nu trebuie să
locuiască un altul,
nici nu trebuie să atinga un altul
ceea ce e de atins,
pentru că aerul ar prinde miros de străin
și cel așteptat ar ocoli semnul...

Pentru aceasta și tu te vei duce neadevărat
și vei fi doar pasăre, ca să nu fii om
și vei fi abur, ca să nu fii
de tot pasăre,
și eu te voi gândi numai,
ca nici abur să nu fii.

Te voi purta la noapte, cum din ochii închiși
mă știu să zbor păsări,
albă pasăre am să te duc, acolo
unde sunt pregătit să îmi așez viața,
această moarte neașezată.

Nu va fi nimeni, cum nici tu
nu vei fi decât ochi,
și vei pleca mai departe dacă iarba
nu va fi de tot înverzită,
dacă nu vei zări inimi albe plutind
pe lacuri adânci - de-o fi
sp mor pentru inimă - și care bătând
vor spumega apele și le vor face râuri
și le vor face să curgă prin bătăile lor...

Cat mai mult și mai departe să rătăcești,
tot căutând, tot nemulțumindu-te
și eu te voi hrăni din închipuire
și mă voi sfârși astfel
precum păianjenii care
și-au dat trupul
întreg deșirându-l
hrană firelor prin care să trăiască.