nu-mi voi reaminti decât potopul, chipuri printre pietre și zbaterea ascunsă
tăcerea pe șira spinării curgând rece, plânsetul de la etajul de sus
astăzi copiii sunt bătuți mai rău decât ieri
dar tu îmi spui că asta e lumea în care ne facem că trăim
și revolta mea, furia sau orice urmă de emoție vie mi le arunci
prin bălți, să se ducă, așa cum ai întors tu spatele
primelor noastre îmbrățișări

eu nu sunt așa, eu îmi voi recunoaște mâinile, eu îmi voi plimba emoția
în lume, pe bulevard, voi privi neclintită sub potop
mașinile izbite de piatră mă vor lăsa în urmă, vor stropi cu ape mizere
peste picioarele mici, aproape înghețate, dar tot nu mă voi clinti

mă voi închipui în lume ca un copil care urlă, învinețit din bătaie
loviturile cad mai departe, în timp ce el își desenează în minte un câmp
pe care aleargă la nesfârșit