Curgea poteca-n poticneli,
Și se oprea -
în față-i, jos...
I-am spus:
"Bon jour, cactus țepos!
Cum mai e viața,
porc ghimpos?..."
N-a vrut să mârâie,
dar prompt,
cu vocea-n horcăit, viteaz,
bolborosi:
"Nu ești mai breaz!..."
Poate te crezi
Gérard Philipe...
Iar viața mea!?
De fapt
e-un tip
de viață grea.
Dar simplă, cu canoane vechi.
Pot să discern
pe-acest colnic,
pe cel - dușman,
de cel - amic.
Fără-apărare,
fără țepi
nu poți un cactus să concepi,
și-n clima asta-n nici un caz...
Cum mai trăiesc?
Fără răgaz,
doar piatra-n jur
mă ține treaz.
Viața la soare,
o îndur!
Tu
ai putea?
Cum mai trăiesc?
Așa și-așa,
nu mi-e mai greu ca altora.
Mai am de spus ceva,
nu strig!...
Pot să trăiesc
crăpând de frig.
Tu,
ai putea?
Să vină vântul
ca un disc
să se înfingă, explodând,
și să te chinuie urlând...!?"
"Oamenii pot!"
i-am dat răspuns.
"Oamenii pot!" eu
i-am răspuns.
El m-a privit în ochi neclar
(s-ar putea spune -
înghețai!).
În semn de-adio,
a luat,
și-o lacrimă
a stors în dar
cu floarea lui
dintr-un stigmat.
Se liberă și de curea,
liber,
în zeama-i
mormăia...
Stânca-n zăduf -
părea un lan.
Ghimpele-n lan -
părea un puf.

(traducere de Petru Jaleș)