în prima zi nu s-a întîmplat nimic deosebit fulgerele pe cer erau ca niște vene umflate
probabil că bărbosu era supărat, plus că ploaia n-a durat mult dar eram cu toții uzi
și într-un fel anume ne bucuram de aversă pentru că ne puteam ascunde obrajii în ea

i-au pus poza la chioșc, acolo unde ne strîngeam seara la o bere și-au adus și lumînări
flăcările jucau în bătaia vîntului într-un fel straniu, părea că sunt un fel de crăpături
în pielea nopții, ne intrau în ochi și simțeam cum pleznim și noi pe interior

venise toată lumea să bea ceva și să spună cîteva vorbe, însă o liniște mare și grasă
cuprinsese totul împrejur și ne apăsa pe piept, cumva toate inimile celor prezenți sufereau
de claustrofobie iar țigările ardeau întunericul și miros de cîine bolnav ne intra pe nări

se spunea despre ai lui că o luaseră puțin razna, dar noi ne gîndeam la chestiile mai vechi
unul dintre noi spunea că sărăcia e de vină – nu știam cum să-i spun că noi eram averea lui
și tocmai pentru că suntem atît de săraci nu i-am putut da nici măcar o secundă în plus

și toată noaptea el a stat pe buzele noastre ca un sărut angelic al morții, o promisiune
că ne vom vedea mai tîrziu, aerul avea o respirație în plus și din piepturi zbura cîte o pasăre
neagră care se pierdea în ochii celorlalți, iar el nu era acolo să spună nu-i bai, nu-i bai

o spuneam noi, ca și cum fiecare ar fi vrut să-i țină locul pentru o clipă însă chestiile astea
nu-s de nici un ajutor, ne-am îmbătat cu frigul lui și ne-am dus să ne pișăm, unul cîte unul,
ca să nu vadă nimeni cum ochii ni se umplu de lacrimi de parcă am fi fost făcuți din ele

și cînd au venit zorii ne-am dat seama că a trecut o zi și vor mai trece atîtea și nici un bărbos
nu are suficientă putere să umple acel nod, acea înghițitură de aer cînd ne gîndim la el
și brusc mi se face teamă cînd văd orizontul, tot mai sigur că nu mai e nimic după