Stau vremurile trecute cu cele viitoare
În cumpănire dreaptă a vieții-mi trecătoare
Spre una și spre alta privirea mea se-ndreaptă,
Și amintiri trecute în suflet îmi deșteaptă,
Și întrebări asupra unui biet viitor,
Acoperit ce zace sub vălul vremilor.
Și greu mai pot cunoaște ce-a fost, iar ce va fi,
Cu mintea-mi omenească nu pot descoperi.
Nu pot, dar știu, desigur, că binele învins
De rău, de neomenie, e pentru mine stins;
Că lacrimi după dânsul din ochiul meu n-oi șterge;
Altora de li place, ei după el alerge,
Căci daruri mai înalte decât lumescul bine
A pregătit ursita în lume pentru mine.
O! ne-ntrecute daruri! în loc de amărâre
Sădi în al meu suflet tot ce-i mai sfânt... iubire!
Pe-aceasta o voi duce în inima-mi, ce geme,
Pe calea vieții mele în viitoarea vreme.
Ș-așa la întrebarea: ce-a fi? îmi spun cu drag:
Voi fi cu-a mea iubire până pe-al morții prag.

Ce văd în ceea parte? Icoana ei iubită
Stând pe-o statajă, vecinic neatinsă, neclintită;
Bătrânul zugrav, timpul, uimit sta lângă ea,
În mâna lui penelul au adormit, ar vrea,
Ar vrea figura-i dragă să o supună legii,
Ce fără de păsare au dat-o el întregii
Naturi; dar cum să poată, când dulcea ei privire
Îi ține-n lanțuri brațul pornit spre nimicire?
Când îngerescu-i zâmbet așa de drag și sfânt
Nu e supus schimbării ca toate pe pământ?
Așa te întrupase cândva a mea gândire
Așa-mi vei fi tu vecinic icoana de iubire.
Nici vremea, nici necazul, nici bătrânețea mea
Nu te-ar putea atinge... vei rămâne așa.

Cu tine îns-alături, figură ce zâmbești,
Stau eu... în suflet rana durerilor lumești,
În inimă-mi fioare de dor necontenit,
În gândul meu o umbră, de care-s prigonit
Și când mă-ntreb cu mintea, nimic nu-mi pot răspunde,
Decât că-i rău în lume, durerile pe unde
Mai des sunt semănate și nasc, trăiesc și cresc,
Și pentru ele leacuri în veci nu se găsesc.
Și-n inimă și-n suflet, în gânduri și în minte
Durerea o simt vecinic, ce nu se mai dezminte.
Și-apoi când văd o raclă lăsându-se-n mormânt,
Mă-ntreb, ce este scopul durerii pe pământ?
Ea viața nu-ndulcește ca roua, florile;
Ca norii este dânsa, ce-acopăr zorile.
Și dac-o bucurie în suflet se trezește,
Nici n-am simțit-o bine, căci ea o nimicește.
Că-i doamna firii noastre pricepem și simțim.
Dar care-i e chemarea, aceasta nu o știm.

Icoană fericită! întinde mâna ta
Ș-atinge-o cu iubire și drag de fruntea mea,
Și risipește norul ce-atâta o apasă,
Ș-a ochiului tău raze asupra mea le lasă,
Căci numai într-o lume, ce voi simți-o plină
De-a ochilor tăi dulce și vecinică lumină,
Mai pot avè pe lume bogată fericire...
Durerile cu toate dispar, unde-i iubire.