În seara asta blândă, cu frunzele în rază,
să mergem în tăcere, gândindu-ne-n trecut,
pe țărmul gol și negru, când zarea-nmormântează,
un soare care moare, în roșii bălți căzut.

Privind în ape cerul ce auru-nverzește,
să mai șoptim tristețea cuvântului dintâi,
când din întunecime blestemul rău pândește,
tu, așteptând sfârșitul, de brațul meu rămâi.

Văzduhul își deschide durerea negrei rane,
putere strivitoare amenință omorul,
zvâcnesc pe fruntea nopții cântările din strane,
și păsări fără nume de fruntea-mi își frâng zborul.

Vreau, luna când o trece pe cer ca totdeauna,
să strângi mâna mea rece, deodată încleștată,
apoi să râzi în țipăt înțelegând minciuna,
din veșnica iubire, de viață dezlegată.