Ești departe și amintirea ta
e tristă-n sufletul meu,
ești departe și plâng, plâng
ca un copil în bezna odăii.

Care-i limita gândirii tale?
M-ai uitat atât de departe de tine,
atât de trist m-ai lăsat și singur
și tu, tu zâmbind te trezești "toreadorule"

Prefer să văd dansul lebedelor în lacrimile
vărsate de ochii mei amari, căprui ca
lutul pământului și să fiu flegmatic
în tristul meu amurg!...

Acolo unde ești, acolo te visez
și orice gând melancolic mă duce la tine...
N-am să pot să te scot din mintea mea,
n-am să te alung ca pe un vagabond,

Dar am să încerc să uit cu timpul
căci mă frământ și mă simt rănit!
Sunt doar un maniac al singurătății
și tu n-ai să înțelegi aceste.

Deșertul nu e făcut pentru nomazi,
nomazii au fost făcuți pentru deșert.
Dar eu, eu nu am fost făcut pentru singurătate
ci singurătatea a fost făcută pentru mine.

Dar tu?, tu ai fost făcut pentru călătorii,
pentru despărțire, pentru regrete...
Câte amintiri îți mai năpădesc memoria?
Câte lacrimi ai mai vărsat "străinule"?

Dacă te-ai încarna în Don Juan te-aș zări
pretutindeni, dar nu ești decât un biet
Ulisse, nici arcul și tolba săgeții
nu-ți mai aparțin, ai rămas un pustnic...