Cât de 'ntuneric este în serile de toamnă
Și străzile sunt triste, tăcute și pustii,
Iar fiecare clipă în suflet își înseamnă
Cărarea unei grele și vagi melancolii...

Un vis țesut în vară se stinge 'n toamna tristă
Și inima-i bolnavă și sufletul e gol...
Departe, zdrențuită, se flutură-o batistă,
Cum trece singuratec, neliniștit, un stol...

Și ție ți se pare că pleacă dela tine
Aceste călătoare spre alte zări mereu,
Spre alte țări, cu soare, spre vară, spre mai bine, -
Și toamna asta tristă te-apasă tot mai greu...

Și ție ți se pare că duc cu ele vară,
Că duc cu ele visul, că duc cu ele tot,
Aceste călătoare tăcute ce se luară
Cu dorul lor de ducă, și-a se opri nu pot...

Și ție ți se pare că n'o să mai revie
Nici stolul care trece, nici vara ce-a trecut,
Nici visul care nu e — și 'n camera pustie
Rămâi cu gându-aiurea, rămâi mereu tăcut...

De te deșteaptă-o clipă un pas pela fereastră,
Ridici cu teamă capul, te uiți și nici nu știi
În suflet când coboară, c'un dor de zare-albastră,
Refrenul unei triste și vagi melancolii...