„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
Căci stelele înșeală, marea minte!”

Și ei plecat-au; iar spre largul mării
Albastra noapte prinse să coboare,
Sirenele chemau din țărmul zării
Spre-a fundurilor magică splendoare.

Iar luna apăru: o lună plină,
Ce poleia a undei nesfârșire
Cu revărsări de-argint și de lumină,
Dar glasul îi strigă ca prevestire:

„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
Căci stelele înșeală, marea minte!”

Și din a undelor prelungă îngânare
Se ridica o blândă melopee,
Pierdutul cântec rătăcit pe mare
Părelnic precum este o idee.

Iar nava picurând încet vâslirea,
Înainta pe-a marii încrețire,
Lăsând pe valuri numai amintirea,
Dar glasul îi strigă ca prevestirea:

„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
Căci stelele înșeală, marea minte!”

Și-a undelor puternică chemare
Îl îmbia cu tremurări de gene,
Iar Palinur aluneca în mare...
O, fermecatul cântec de sirene!

Și valul lin îl duse, tot îl duse...
Tăcerea se întinse-n nesfârșire,
Zadarnic nențelesul glas îi spuse,
În semn de-ntunecată prevestire:

„O, Palinur, fii cu luare-aminte,
Căci stelele înșeală, marea minte!”


1917