Din ce copac fantastic, din mari și vechi păduri,
Þi s-a durat vioara cu timpul în nervuri –

Că de ridici arcușul, ușor, ca la un semn
Se redeșteaptă timpul încremenit in lemn?

S-a-ngândurat o clipă obrazul diafan:
Simțeai că-n lemn vioara cuprinde un ocean!

Din vastele-i întinderi profund să poți să cânți,
Îți trebuie furtună grozavă să-l frămânți...

De unde ai atâtea puteri de foc nestins,
Arcușul tău să miște oceanul necuprins?

De-acum voi ști: adese când treci, tu porți solemn,
La subțioară timpul, încremenit în lemn.