Cutreeram cerul, norii pădurile.

Odată m-am rătăcit prin pustiurile fibrei.
Pierdeam din oră-n ora câte două, trei leghe de vers.
Seceta jubila pe creerul gol, lipsit de vlagă.

-Mi-am pierdut definiția prin vre-un buzunar, gândeam eu.

Trecui peste două, trei, patru.... n dune de litere.
Se învălmășeau sub picioarele mele innebunite de albastru sec.

Deodata zării copacul...
Sub el se îngrămădiseră la sfat biții ruginiți, vlăguiți de ani.
Din împletirea deasă a țesăturii lor se ivi un chip.
Un chip nemișcat care-mi vorbea.
Picioarele-mi de plumb nu ma mai țineau.
Chipul se aruncă spre mine și mă absorbi...


M-am trezit duminică.