Strada Veneția era o fundătură,
pe ale cărei trotuare vântul
împrăștia resturi de hârtie și gunoaie.

Zidul grădinii botanice de peste
drum avea un aspect dezolant, tencuiala
crăpată sau năruită, iar în preajma

lui se furișau tot felul de câini
costelivi și jigăriți... trista priveliște,
potrivită pentru ultimele zile ale omului!

Aici... locul unde tăcerea se risipește
și glasul nu-și mai are farmecul lui,
totul se rupe odată cu moartea!