din dimineața aceea toți oamenii purtau
ziceau ei din naștere
niște căciuli
cum am văzut în cărțile școlare
că aveau dacii

la magazin vânzătoarea mi-a luat lobul urechii în mână
nu ca o profesoară
dar nici ca o iubită
a zis
să văz
dac ori roman
a zis dac și mi-a zâmbit
chipul i-a deschis fața ca pe o casă de marcat
m-a impresionat până în lacrimile oaselor
aveam o sticlă cu o băutură
nedacică și fără urechi dar nu mai conta
vânzătoarea zâmbea din zâmebetul ei ieșeau
câmpii cocoșate de iepuri viezuri
dealuri munți
în zare de jur împrejur
fugeau inamicii mâncând pământul în calea lor
la propriu
totul rămânând așa ca o insulă
suspendat într-un neant
m-a întrebat o vrei în pungă
i-am zis da că e duminică și că deh!
o viață avem
ea atunci s-a aruncat în pungă și mi-a zis din hăul ei
ia-mă măh!

orgasmele ei erau ca niște triluri de ciocârlii
oamenii care cică
veniseră doar în transhumanță cu sufletele pe pământ
din nu știu ce galaxie
se prinseseră într-o horă
le venise așa o poftă de horă ca o foame

dumnezeu avea inima îmbrăcată în ie
s-a aplecat cu barba aceea lungă
chiar e lungă oameni buni și ne
dar barba a început să îi plutească prin aer

așa au apărut norii

bătrânii cu niște ciomege cu câte o gleznă în vârf
citeau în nori sprijiniți de trupurile noastre împreunate
care deveniseră atât de mari
încât nimeni nu își mai dădea seama ce eram

continuasem să trăim în copiii lor
când își arătau goliciunea pe furiș