poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-15 | | Înscris în bibliotecă de Yigru Zeltil
Lui André Gide. De mulți ani de zile părăsisem arta versurilor: încercând mereu să mă abțin, am făcut acest exercițiu pe care ți-l dedic. 1917
Format-a Ceru-această grămadă de minuni Ca locuință unui șarpe? PIERRE CORNEILLE CINE, dacă nu vântul curat, în plânset frânge Extreme diamante-n pustiu... Dar cine plânge, Atât de-aproape mie-n momentele de plâns? Această mână, peste-al meu chip ce-l vrea atins, Distrat ascultătoare unei profunde ținte, Îmi cere slăbiciunii o lacrimă fierbinte, Și-ar vrea, dintre destine, cu-ncetul despărțit, Cel pur să-mi lumieze tăcând un piept rănit. Furtuna-mi zvârle-n murmur o umbră de mustrare, Sau își retrage, joasă, prin guri de stâncă tare, Asemeni unui lcru-nșelat, amarnic supt, Un vuiet de constrângeri și jale, dedesubt... Iar tu ce faci, zbârlită, și-această mână tristă, Și ce foșnire-a unei uscate foi persistă Stând între voi, ostroave din sânu-mi desfăcut?... Eu scânteiez, legată de-un cer necunoscut... Spre setea mea imenșii ciorchini lucesc dezastre. STRÃINI atotputernici, neocolite astre Ce-ngăduiți să ardă prin timpuri ce sporesc Un dram de puritate și de suprafiresc; Voi ce-mplântați a jale în muritori să-i sfarme Aceste nalte așchii, aceste dure arme, Și-ale veciei voastre tăioase junghiuri, eu Sunt singură, și tremur, cu voi; culcușul meu L-am părăsit; pe stânca mușcată de minune, Mă-ntreb ce suferință în piept mi se depune, Ce crimă chiar asupră-mi sau prin mine - am comis?... ...Sau răul mă urmează într-o visare-nchis, Când (aurul din lampă de-un moale suflu stins e) Stăteam de brațe groase cu tâmplele cuprinse, Mult timp sperând din suflet un licăr să absorb? Toată? A mea cu totul, stăpână pe-al meu corp, Într-un fior năsprindu-i întinderea ciudată, Și-n blândele-mi cătușe, de sânge suspendată, Eu mă vedeam văzându-mă, unduind, cu lungi Priviri ce-mbracă-n aur pădurile-mi adânci. Urmam prin ele-un șarpe ce tocmai mă mușcase. CE-NCOLÃCIRI de poffte, târâșu-i!... Ce distrase Comori scăpând întriina de-aviditatea mea, Și ce-ncruntată sete de limpezimi de stea! O, vicleșug!... La raza durerii, ostenită, Eu m-am simțit știută mai mult decât rănită... Pe-un prag mișel de suflet, un dinte m-a născut; Veninul meu mă-arată, el sieși cunoscut: El bântuie-o fecioară de sine-lănțuită, Geloasă... Dar de cine, geloasă și pândită? Și ce tăcere-ascultă unicu-mi posesor? Zei! O secretă soră în răni care mă dor Arde, ce se preferă nemăsurat activă. "PLEACÃ!" eu n-am nevoie de rasa ta naivă, Scump Șarpe!... Eu mă-nlănțui, ființă de-amețeli! Nu-mi mai întinde-aceste reci noduri și urzeli, Și-a ta credință care, ghicind, fuge de mine... De-ajuns e că am suflet, podoabă de ruine! El știe, peste umbră-mi plimbând un chin hapsân, Să muște, noaptea, stânca gingașului meu sân; Al reveriei lapte de-aici mereu și-l cere... Lasă, deci, să se moaie-acest braț cu giuvaiere Ce-atacă prin iubire destinu-mi spiritual... Nimic nu poți asupră-mi nici mai puțin brutal, Nici mai puțin prielnic... Alină-aceste unde, Recheamă-aceste sorburi, și promisiuni imunde... Surpriza mea se scade, și ochiul meu e cert. Nici n-așteptam să aflu-n bogatul meu deșert Decât o zămislire de-atari mânii și funii: Adâncul lui de patimi e loc al uscăciunii, Oricât purced în zare și mort de sete cern În mine spațiu-acestui meditativ infern... Știu... Uneori dezgustul îmi este un teatru. Atât de pur nu-i duhul ca, nicicând idolatru, În goana-i solitară aprinsul lui avânt Să nu-i alunge zidul umbrosului mormânt. O lungă așteptare naște orice pe lume. Chiar umbra e supusă de-o agonie-anume, Sufletu-avar se cască, se tulbură pe loc De-un monstru-n răsucire pe prag de porți cu foc... Dar, oricât de bizară și promptă pari, reptilă, Tu-n vii ocoluri linse de mângâieri subtilă, Corp ars de neastâmpăr și de lingoare grea, Ce ești, pe lângă lunga, eterna noapte-a mea? Tu te uitau cum doarme frumoasa-mi neglijență... Însă, cu-al meu pericol, eu sunt de conivență, O, Thyrs, mai versatil, mai rea ca el oricum. Mă lasă! reia firul vâscosului tău drum! Ochi orbi găsește-ți pentru mișcările masive. Revarsă-n alte paturi lungi rochii succesive, Stârnește-n alte inimi al răului lor val, Pentru ca-n inelatul tău vis de animal Până spre zori candoarea să gâfâie-anxioasă!... Eu, eu veghez. Lividă, ies eu, și prodigioasă, Mustind încă de plânsuri pe care nu le-am plâns, Dintr-o absență ce-are contur de om, atins Numai de ea... Spărgând-o, pe groapa diafană Mă razim tulburată și totuși suverană, Căci tot ce-mi nălucește-n priviri și nopți mereu, Prin cele mai mici gesturi, consultă-orgoliul meu." DAR mă-ngrozeam să pierd o durere-așa divină! Îmi sărutam pe mână această urmă fină, Nemaiștiind din vechiul meu corp nesimțitor Decât un foc ce-mi arde conturele ușor: Adio,-am zis, minciună, EU, soră muritoare... AH EU al armoniei, dar nu ca o visare, Femeie mlădioasă și fermă la tăceri De acte pure!... Frunte limpidă, până-a zări Cu valuri, unde vântul stufos și vag le-nspică, Lungi fire-n larg ce-n zboruri se-mbină, se ridică, Spuneți!... Egala zilei, și soața ei, era, Unic suport zâmbindu-i din dragoste formam Pentru-nălțimea-a-toate stăpână, adorată... Ce luciu prins de gene-mi orbește aurată, O, pleoape oprimate de-o noapte de comori, Rugam pe pipăite-n tenebra voastră-n zori! Eternului, ce parcă mă-mprejmuia, poroasă, Mă ofeream mușcării în fructu-mi de mătasă; Nimic nu-mi da de veste că dorul de-a muri În pulpa-aceasta blondă-n amiaz s-ar pârgui: Savoarea mea, se vede, nu-mi întinsese-amarul. Eu jertfă aduceam doar un umăr ogl pe-altarul Luminii; și pe mierea acestui gât de nea, Ce-n dulcea lui născare chiar ceru-l împlinea, Venea să ațipească figura lumii rondă. Apoi în zeul-sclipet, captivă vagabondă, Mă clătinam și-n flăcări umblam pe solul plin Legând și dezlegându-mi doar umbrele sub in. Ce fericire! Până la prag de-alese jerbe, Unde-mi slujeau vestmântul ombelele superbe, Cu-o gingașă scădere a portului semeț; Și dacă, împotriva acestei libertăți, Dacă scăpate rochii rebelii spâni denunță, Arc brusc, eu simt cum corpul se-ncoardă, mă pronunță, Stând gol sub vălul care se umflă-n vii culori Răpite de-a mea rasă ghirlandelor de flori! Regret aproape-această deșartă prepotență... Eu, una cu dorința, am fost o iminență A ascultării, prinsă-n acești genunchi senini; De-atât de prompte gesturi îmi erau ochii plini, Că-abia simțeam ființa că-mi saltă-n vânt agilă! Spre simțuri luminoase-mi plutea blonda argilă, Și-n arzătoarea pace a viselor firești Acești pași fără zare-mi păreau eterni, cerești. De n-ar fi, o! Splendoare, că, Inamică mie, Umbra mea! mlădioasă și sprintenă mumie, Pământu-absenței mele pictate-l atingea, Care de-această moarte ușoară mă ferea. O văd cum între roză și mine stă pitită; Pe pulberea dansantă, ea curge, nu irită Nici un frunziș, ci trece, se frânge peste tot... Treci! Barcă-a morții... IATÃ, eu vie, naltă, pot Cu-asprime, cu-al meu propriu neant pe-ascuns armată, Însă, ca din iubire cu-o față-mbujorată, Și-adulmecând cu nara un vânt din portocali, Să-ntorc acuma zilei doar ochi străini, egali... O, cât poate să crească în noaptea mea aparte A separatei inimi misterioasă parte, Și harul să-mi devină tot mai profund, prin chin!... Sustrasă prejmei pure, captivă sunt, și prin Leșinuri de arome supusă, simt ușoară Statuia mea sub raze înalte cum se-nfioară, În marmura ei aur cu toane-aleargă viu. Dar ce vede privirea mea dispărută, știu; Mi-e ochiul negru tindă de-aziluri infernale! Gândesc, lăsând în briză atâtea ore pale Și duhul fără-ntoarceri din arbori amărui, Gândesc, pe dunga de-aur a universului, La gustul de pieire ce-n Pythonisa crește, Când rage-n ea speranța că lumea se sfârșește. Enigme, zei, răgazuri și pași pe sol ceresc Opriți de vorbe, - toate mereu mi le-nnoiesc În mine, pe piciorul purtându-și reveria, Ce-ngână-o zburătoare ce-și schimbă bucuria, Întruna cu neantul se joacă la zenit, Și arde,-n vârfu-mi sumbru de marmură, uimit. O, CE PRIMEJDIOASÃ privirii sale pradă! Căci ochiul minții-ajuns-a pe plăji de pluș să vadă Lucind prea multe zile și-apoi pălind ca-n vis, Al căror zvon și umblet eu mi le-am fost prezis. Plictisul clar, plictisul de-a le scruta pe ele Funest avans îmi dete asupra vieții mele: Întreaga zi, dușmană, mi se-arată din zori. Eram ca moartă; poate, visam, adeseori, Nemuritoare-aproape, că viitorul clar e Doar diamant ce-nchide coroana-n pietre rare Unde se schimbă-a multor urgii de mâine nea Cu alte absolute văpăi pe fruntea mea. Va cuteza el, Timpul, din multele-mi morminte, Să-nvie-o seară-aleasă de porumbei, cuminte, O seară ce târăște pe-un petic călător Din blânda mea pruncie-un reflex roșcat, ușor, Și moaie în smaralde-un roz amplu de rușine? O, RUG al amintirii, vânt de-aur bați spre mine, Suflă pe mască roșul refuzului pe loc De-a fi eu însămi alta, decât am fost, în foc... Tu, sânge-al meu, roșește livida circumstanță Ce-o-nnobila azurul prin sfânta lui distanță, Și-al vremii insensibil iris ce-am adorat! Vino, consumă-n mine-acest dar decolorat; Vino! să-mi dau azi seama și să urăsc, novice, Copila sperioasă, tăcerile complice, Limpida tulburare care se scaldă-n crâng... Și-o voce să-mi țâșească din nou, din sânul stâng, Nebănuit de aspră și-n dragoste voalată... Frumosul gât căutându-și zeița-ntraripată... Cu pulsu-atât de-aproape de-un puls slăbit am fost? Credeam chiar eu, mari geme că-mi este adăpost Blândețea ce surâde-n amenințarea voastră... O, vițe pe obrazu-mi, ca o urzeală-albastră, Sau tu... țesută-n gene și jet spre stele supt, Al serii tandru licăr de tulburi brațe rupt? PLASAÞI ÎN CERURI, OCHII MEI SÃ-MI TRASEZE TEMPLU ȘI-ASUPRÃ-MI ODIHNEASCÃ ALTAR FÃRÃ EXEMPLU! Þipa făptura-mi toată din piatră și palori... Pământu-acum mi-e numai o bandă în culori Ce curge, se refuză albitei frunți de grijă... Tot universu-n tremur îmi șovăie pe tijă, Coroana cugetării mi-e fără de-nțeles, Moartea vrea să respire-acest trandafir ales Al cărui iz i-ajută lucrarea tenebroasă! De-mbată tandru-mi miros o țeastă găunoasă, O, Moarte, respira-va azi sclava unor regi: Deci cheamă-mă...! Durere să-mi dai, să mă dezlegi, Eu mie-atât de frântă, imagine-osândită! Asculți?... Nu sta pe gânduri... Născândul an invită Și-ntregului meu sânge-i prezice noi mișcări: Cu jale-și pierde gerul ultima perlă-n zări... Ca mâine, la suspinul din Haruri constelate, Va sparge primăvara fântânile-astupate; Ea râde, violează mereu... De unde, când Veni? Candoarea însă vorbește-atât de blând, Că o tandrețe mușcă pământu-n măruntaie... Umflați copaci sub pleoape de solzi se întretaie Cu mii de brațe-n zarea prea multă, ca păgâni, Mișcând în soare ritmic sonorele lor lâni, În aer aspru suie cu-aripile lor toate Din mii de frunze care se simt reînviate... Ce nume-aeriene-n timpanul tău înduri Tu, Surdo!... Iar în spațiul învins de legături, Vibrând în lemn vivace din coama ce-l imprimă, Cu zeii și contrară, pădurea unanimă, Desimea plutitoare care prin stâlpii crunți Pios înalță-n zare fantastelor frunți La sfâșiate-avânturi spre insule superbe, Un tandru fluviu, Moarte, care ascuns în ierbi e? AH, CINE, muritoare,-ar învinge-atari vâltori? Ce muritoare? Însămi, atât de pură,-n fiori Îmi simt genunchii parcă genunchi fără-apărare... Mă rup în vânt. Cu țipăt de prunci străpunge-n zare O pasăre... chiar umbra ce-mi ține pieptul strâns, Și roze! vă ridică suspinul meuc e-a-nvins Vai! brațe-atât de blânde ce-astupă corfa plină... Ah, îmi atârnă-n plete-o povară de albină, Plonjând mai beat întruna-n sărut tot mai tăios, Al zilei mele-ambigui vârf tandru-delicios... Lumină!... Sau tu, Moarte! Dar cel mai prompt mă-apuce!... Îmi bate pulsul! Pieptul se-aprinde, mă seduce! Ah! cum se umflă, crește, se-ncoardă acest dur Captiv prea dulce martor în plasa mea de-azur... În mine, dur... dar dulce pe gura infinită!... Scumpe stafii născânde, cu setea mea-n suită, Dorințe! Chipuri clare!... Și voi, fructe de-amor, Zeii mi-au dat maternul contur ispititor Și-aceste margini ronde, și pliuri, și calicii, Ca viața să ia-n brațe altarul de delicii Unde-n eterne-ntoarceri stând sufletul ciudat, Sămânță, lapte, sânge inundă nencetat? Nu! Groaza mă inspiră, oribilă-armonie! Orice sărut anunță o nouă agonie... Văd, văd plutind, de-onoruri trupești fiind dușmani, În milioane-amare neputincioșii mani... Nu, sufluri! Nu, tandrețe, priviri... convivi lumești, Popor stricat de mine dorind ca să trăiești, Nu, viața mea din mine n-o veți avea!... Plecați, Plâns și strigoi, de noapte zadarnic exhalați, Plecați, sporiți al celor morți impalpabil număr! Eu, umbră și lumină nu port pe-același umăr, Păstrez, de voi departe, spiritul bun și clar... Nu! N-o să vă-aparțină al buzei mele har!... Și-apoi... inimmă-fulger, chiar tu refuzi să-i spulberi. Vai, de noi toți mi-e milă, o! tu, vârtej de pulberi! Mari Zei! în voi îmi mistui deconcertații pași! Am să-ți implor de-acuma doar licărul gingaș, De mult timp doritoare pe-obraz a-mi curge-n unde, Lacrimă iminentă, ce singură-mi răspunde, Lacrimă care face să miște-n ochii mei Umani o felurime de funerare căi; Tu izvorăști, orgoliu de labirint, din suflet. Din inimă, constrânsă,-mi aduci într-un răsuflet Această detașare-a sucului meu prețios, Care-mi jertfește umbra pe ochiul luminos, Libație plăcută-a unei gândiri mascate! Din grota unei spaime-n adâncul meu căscate Sarea de taină-asudă apă fără ecou. De-unde te naști? Ce icnet, mereu și trist, și nou, Lacrimă grea, te scoate târziu cu umbre-amare? Pe scara mea de mamă-ai suit, de muritoare, Și, deșirându-ți calea, samar perseverent, Cât timp mai sunt în viață, demersul tău cel lent Mă-năbușe... Tac, bându-ți umblarea suverană... - Cine te cheamă, sprijin pe tânăra mea rană? Dar răni, suspine, sumbre-ncercări, lace? Și cui, Marcați voi, perle crude,-acest corp cu frigul lui, Un orb cu mâna-ntinsă de temerea speranței? Unde se duce, fără-a-și răspunde ignoranței, În noapte corpu-acesta, de crezul său mirat? Lut tulbure, tu ia-mă, cu algă-amestecat, Și du-mă-ncet... Nevlaga mea de zăpadă, scursă, Va merge-ntruna până își află propria cursă? Lebăda mea, pe unde-i? de unde-și ia avânt? ...Asprime prețioasă... Iubire de pământ, Pe tine-și fonda pasul meu siguranța-i sfântă! Ci sub piciorul ager ce-o-ncearcă și-o frământă, Și-oripilat se-atinge de pactul său natal, Acest sol ferm atinge modestu-mi piedestal. Departe nu, sub talpă prăpastia mea visează... Nesimțitoarea stâncă, glisând de alge, oază A fugii (cum în sine însingurat nespus) Începe... Vântul pare ca printr-un voal supus Că țese-n larma mării o încâlcită tramă, Amestec de lopată, și val ce se destramă... Atât sughiț întruna, și lungi curenți izbiți, Și sparți, reluați în larguri... și sorții toți zvârliți, Dementă felurime rulând uitări vorace... Din pașii-mei goi, cel care făgașul și-l va trage Va înceta vreodată la sine-a se gândi? Lut tulbure, cu alge-ncleiat, mă du de-aci! AH, EU, misterioaso, tu totuși ești în viață! În revărsarea zilei te vei privi în față Fiind cu jale-aceeași... Oglinda unei mări Se-nalță... Și pe buză, un mic surâs de oero. Vestit cu plictiseală de ștergerea de semne Îngheață-n est acuma contururile demne De raze și de piatră, și închisoarea grea Ce va purta inelul zării unice-n ea... Privește: - un braț se vede, pur, cum se dezgolește. Braț al meu, te văd iarăși... Porți zorii... Se trezește Cu greu nesăvârșia victimă... și-acest prag Timid... ce clar, al stâncii efloriment, cu drag Flatat de unda joasă, spălat de hule moarte!... Umbra care mă lasă, ostie fără moarte, Rumenă mă despoaie pentru-alte noi simțiri, Pe-altarul crunt ce-mi poartă atâtea amintiri. Aici, spuma-a se face vizibilă încearcă; Și-acolo, șovăi-va-n sensibila lui barcă La orice-atac de val un pescuitor etern. Totul se va-mplini, deci, în actu-i sempitern, Solemn, de-a reapare cast și incomparabil, Și de-a reda mormântul entuziast, friabil, Stării preagrațioase de râs universal. SALUT! Prin sări și roze divinități, și-n val Voi, jucării primare de tânără lumină, Insule!... Curând stupuri, când prima rază lină Va face stânca voastră, ostrov ce l-am prezis, Să simtă, când roșește, puteri de paradis; Creștete fecundate de-un foc, abia sfioase, Crâng zumzăind de fiare și de idei voioase, De laude de oameni plouați de har din zări, Insule! în rumoarea unor centuri de mări, În veci virgine mame, orice profil v-ar toarce, Voi în genunchi îmi sunteți miraculoase Parce; Nimic asemeni florii ce-aduceți nu-i în veci, Tălpile voastre însă-n adâncuri ah! sunt reci! LUNGI pregătiri de suflet sub tâmpla fără cută, Moartea mea, fiic atainei, acum însă crescută, Și voi, cerești dezgusturi, ce-mi dați elan spre zări, De-ai sorții mele lustri voi, caste-ndepărtări, N-ați fost, fervoare, decât o nobilă durată? Nimenea mai aproape de zei aventurată Nu și-a înscris pe frunte-al lor suflu răpitor, Nici, chemând grosul nopții perfecte-ntr-ajutor, N-a aspirat cu buza la murmurul din urmă... Eu susțineam al morții pur foc ce nu se curmă Cum soarele asemeni de mult l-am susținut... Ca disperat stă corpu-mi cu torsul desfăcut În care, beat de liniști, de glorii și de sine, Sufletul, de memoria sa gata să leșine, Ascultă, cu speranță, cum bate-n zid pios Inima mea, - ce scade-ntr-un ritm misterios, Până-a nu mai reține decât din complezență Un freamăt fin de frunză, sărmana mea prezență... Vană-așteptare, vană... Nu află moarte-așa, Cine-n oglindă plânge pentru-a se-nduioșa. NU TREBUIA mai bine să-mi împlinesc, nebună, Miraculos sfârșitu-n tortura cea mai bună: Disprețu-acesta rece la jocul unei sorți? Găsi-voi cândva clarul unei mai limpezi morți, Ori pantă mai curată să urc înspre pieire, Decât această lungă, de victimă, privire, Cedând, rănită, pală, fără păreri de rău? Ce-i pasă-acum de-un sânge ce nu-i secretul său? Porfiru-acesta-n pace albită o depune, La margini de ființă, frumoasă-n slăbiciune! Ea liniștește-al vremii ce-o va nega tumult, Clipa stăpână n-o va putea păli mai mult, Cât trupul vid de-o sumbră fântână are parte!... Mai singură se face, mereu, și mai departe... Iar eu, spre-atare soartă, mergând cu pași aleși, Cortegiul meu, în spirit, trecea pe sub cireși... Spre-un viitor de-arome cu trâmbă afumată, Eu mă simțeam condusă,-oferită, consumată, Toată, promisă toată la nouri norocoși! Chiar mă vedeam ca unul din pomii vaporoși, A căror majestate pierdută-n zarea vagă Se dăruie iubirii cu-ntinderea-i întreagă. Imensul tot mă-nvinge, din pieptul meu sfințit Tămâia arsă suflă-n contur fără sfârșit... Tot ce e corp de raze îmi tremură-n esență!... Nu!... Nu stârni această, acum, reminiscență! Crin sumbru! Tenebroasă aluzie de sus, A ta vigoare vasul de preț nu l-a răpus... Din câte clipe toate, tu atingeai suprema... - Dar cine birui-va puterea însăși, gema Ce vrea să vadă cu-ochii tăi licărul diurn Ce și-a ales pe fruntea ta luminosul turn? Măcar caută, spune-ți, prin ce-asurzite-alaiuri Noaptea, spre soare, dintre cei morți te-a scos pe plaiuri? De tine amintește-ți, instinctului să-i iei (Cu zorii și-l dispută-al tău deget în scântei) Acest fir fin căruia orbșete-urmându-i ața Până pe țărmu-acesta ți-a readus viața... Fii crudă... și subtilă... sau și mai mult! Să minți, Însă să știi!... Arată-i prin care vrăji fierbinți, Lasă care de fumu-i călduț n-a fost lăsată, Și nici de griji din pieptul de-argilă parfumată, Prin ce repliu asupră-ți, reptilă, îți reiei Mirosul tău de grotă și tristele-ți idei? IERI carnea cea profundă, ieri, carnea în putere M-a trădat... Fără vise, și fără-o mângâiere!... Nici demoni, nici miresme nu mi-au menit steril Imaginare brațe murind pe-un gât viril; Nici Lebăda mea, Zeul, cu pene-urzind jignirea Alborii sale-aprinse, nu mi-a atins gândirea... Și totuși, cunoscuse, din ciuburi, cel mai cald! Căci, toată-n harul cărnii unite cum mă scald, Virgină, fui în umbră ofrandă-a frumuseții... Dar somnul îndrăgise ispitele blândeții, Iar eu, de-un nod de plete înlănțuită mie, Molatică pierdut-am a nervilor domnie, Eu mă făcusem alta, strângându-mă pe mine... Cine se-nstrăinează?... Cine-și ia zborul?... Cine Exultă?... Ce flux tainic, inima mi-a topit? Numele ce-l pierdusem, ce scoică l-a rostit? Cunosc eu trădătorul reflux care cu-o șoaptă M-a tras din violența mea pură și necoaptă, Răpindu-mi astfel tâlcul suspinului enorm? Cum păsarea se-așează, a trebuit să-adorm. A fost, poate, chiar ora, când ghicitoarea trează Lăuntric se tocește și dezinteresează: Ea nu mai e aceeași... Copila cea de har De trepte neștiute se apără-n zadar, Și mâinile-i uitate le cere de departe. Da, să cedezi la glasuri încoronate-n moarte, Să iei drept chip un abur... Iată, ușoară sunt: Mi se atinge fruntea de-acest consimțământ... Acestui corp, iertarea i-o dau, și gust cenușa. Deschid lent fericirii de-a coborî azi ușa, Pornesc, spre negri martori, cu brațe chinuite, Între, o! nu de mine, lungi vorbe bâlbâite... Dormi, dormi, înțelepciune a mea. Fii doar absență; Întoarce-te în germen și-n sumbră inocență. Vie, te dă comorii și șerpilor enormi... Dormi nencetat! Coboară, și dormi! Coboară, dormi! (Poarta cea scundă este-un inel... prin care gazul Trece... Pe limbi flecare, doar moartea stă, și hazul... Pasărea-ți bea din gură și tu nu poți s-o vezi... Coboară,-n șoapte... Negrul nu-i negru, pe cât crezi...) LINÞOLII DELICIOASE, dezordine-ncropită, Culcuș unde mă-mprăștii, mă-ntreb, și-mi sunt ispită, Unde-o să-nec cu vremea chiar inima-n bătăi, Aproape viu sepulcru-n geloasele-mi odăi, Ce gâfâie, și-n care vecia se ascultă, Loc plin de mine care mi-ai luat întreagă, smultă, O, formă-a formei mele, căldură fără spor, Întoarcerile mele te recunosc a lor; Iată că-atât orgoliu ce-n pliuri vă slăvise, Până la urmă-amestec cu josnicii de vis e! La pânza voastră,-n care chiar moartea-și imita, Idolul fără voie începe-a dormita, Femeie absolută, cu ochii-n lacrimi grele, Când, ale tainei sale grote și vrăji rebele, Și-acest rest de iubire păstrând un corp la bord I-au compromis pieirea și muritoru-acord. Arcă deplin secretă, însă atât de-aproape, Avântul meu, azi noapte, a vrut din lanț să-ți scape Făptura; dar stropit-am abia cu tânguiri Coapsele-ți încărcate de zi și plăzmuiri! Cum! ochii-mi reci, de-atâta azur pierduți în zare, Privesc acolo rara, plăpânda stea cum moare, Și-acest prea tânăr soare-al mirării mele, plin, Părea să lumineze-al unei străbune chin; Căci focul lui nu lasă regrete să irumpă, Și-amestecă-aurora într-o substanță scumpă Ce se forma acuma substanță de mormânt!... O, ce frumoasă-i marea, și gleznele în vânt! Tu vii!... Ea, cea pe care-o respiri tu, voi rămâne, Voalul meu numai abur aleargă înspre tine... ...Atunci, format-am, vane plecări dacă trăiesc, Doar vise?... Dacă-n haine răpite, mă ivesc Pe țărm, fără oroare, să-adulmec spuma-naltă, Să beau cu ochii-amarul ce vast și-n râset saltă, Ființă-opusă brizei, în aer ca de-oțel, Primind senină-n față al mării-adânc apel; Dacă sufletul suflă, și umflă furibundă Abrupta undă-n unda strivită, dacă-o undă Detună-n cap, un monstru-al candorilor jertfind, Și vine să vomite al mării-n clocot grind Aici pe stânci, de unde țâșnește-n până-n gându-mi O orbitoare jerbă privirea înghețându-mi, Și peste-ntreaga-mi piele, de zori făcută scurm, Atunci, trebuie, Soare, deși nu vreau, acum, Să-ador inima-mi unde tu vii spre-a te cunoaște, Retur vânjos și dulce-al plăcerii de-a se naște, Foc spre care-o fecioară de sânge suie-n zbor Sub calzii-arginți ai unui sân recunoscător! (traducere de Ștefan Augustin Doinaș) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate