„Fericiți cei chemați la
Cina-Nunții-Mielului.”
(Apocalipsa 19, 9)

Mi-am făcut inima alăută
și cuvântul arcuș
să-ți cânt, o, Mire, în viața aceasta
– noapte de îndelungă priveghere –
cântarea mult plăcută…

Imn și dulceață
în gura celor vii, nu celor morți,
sosiți din patru Răsărituri ale lumii
și Te slăvească în Cetatea Ta
prin cele Patru Porți…

Dar,
vrând să gust și eu
din vinul Bucuriei
în cântul meu
în ritmul melodiei,
îmi făuresc Potirul…

Lucrez cu FOCUL
să-i lămuresc metalul prețios
pe care valul lumii – puhoi nesățios –
l-a învârtoșat cu zgură și mătrăgună...
Și-l curățesc,
îl șlefuiesc,
să mi-l desăvârșesc
La Nunta-Păcii-Veșniciei-Tale
să nu lipsesc!...
Nuntaș al Vieții-fără-de-sfârșit
m-am socotit nevrednic să cutez
să nu mă-mbrac în Strai-de-Sărbătoare...
De-aceea, Mire,
potirul meu e-o floare
în care-am pus
un Gând,
un Cântec,
un Izvor.

Un Gând, Credința mea în Tine
Un Cântec, Nădejdea mea
în Cel-ce-Este, în Cel-ce-a-Fost, în Cel-ce-Vine!
Și un izvor, din care, bând,
în Dragoste să fiu nemuritor!...

De-aceea, Mire,
mi-e ochiul minții mele
Vatră-de-Jăratec!
Cutezător, Albastră-Înțelepciunea
am pus-O dinadins
Berbec-întâi-născut,
în Rug-încins...

Tainic s-O jertfesc
pentru Dorul inimii mele!...
Știi, ea mereu
în nebunia dragostei
a cerut viață din Viață-de-Dumnezeu!...

Acesta este Cântecul meu, Mire!...
Numai Tu îl știi!
Pentru Tine-l cânt,
în simțire!...
E Cântecul Mărețului-Ospăț-Împărătesc,
Unde mâncarea și băutura
este Lumină!

Nuntașii,
Bucuria n-o plătesc!...
Cine are Potirul
sau știe să cânte,
să poftească!
Să intre la Cină!
Numai cine are Potirul
sau... știe să cânte...