Într-o zi vulturul mândru,
Rege-al culmilor cărunte,
Toate păsările lumii
Le-adună p-un vârf de munte,
Și le zise: Mi-este milă
De eterna voastră noapte…
Tremurați în fund de cuiburi
Speriate d-orice șoapte,
Pe când eu, dacă furtuna
Peste fruntea mea s-abate,
Fac din ochii mei oglinda
Trăsnetelor scăpărate.
De la îngeri smuls-a Domnul
Pene mândre pentru voi,
Ca să vă târâți aripa
Murdărită prin noroi?
Hai! spălați-le-n seninul
De pe culmile înalte!
Pe albaștrii munți din zare
Zborul vostru să tresalte.
Mai lăsați pădurea sumbră,
Cuibul, streșina ruină,
Și zburați din întuneric
Către viață și lumină.
Ceru-nalt e lumea-n care
Suferinți și păsuri nu-s;
De muriți suind acolo,
Cel puțin cădeți de sus.
Hai, urmați-mă și-n aripi
De vă-ncredeți cum mă-ncrez,
Către soare zborul vostru
Voi căta să-l îndrumez.
Într-un fior de bucurie
Un stol voios de zburătoare,
O rândunică, niște mierle,
Un grangur, o privighetoare
Deschiseră-aripile-n dorul
Acestui zbor către azur,
Când bufnița și liliacul
Grăiră mândrului vultur:
Vrei să ne scoți din umbra-n care
De veacuri toți ai noștri dorm?
Că ești ideea ce ne pasă?
Noi suntem numărul enorm!
Și soarele-i dușmanul nostru.
Când îl privim ne-apucă plânsul;
Vom face nori de întuneric
Între pământ și dânsul.
De atunci, cu aripile strânse,
Și-abia târându-le din umăr,
Mai toți apostolii luminii
Se pierd întunecați de număr.