D-a lungul umedelor stânci,
Uitate-n mările adânci,
Ca-ntr-un mormânt ce le înghite,
Necunoscute nasc și mor,
În scoica lor,
Mărgăritare negăsite!
Sunt lacrimi de ondine-amorezate
De vrun triton necredincios?
Și-acum sclipesc cristalizate
În fundul mărilor sticlos?
Dar îndrăznețul, beat de vraja
Strălucitorului său vis,
În valul care le ascunde
S-azvârle, fulger în abis!
Înoată, se scufundă, speră,
Și apa îl cuprinde lin;
Și-n adâncimea-i îl primește
Ca p-un nou monstru submarin.
Adesea un rechin l-atinge
Și sepii vin, meduze pier…
Un crab pe umăr îi imprimă
O clipă gheara lui de fier.
Precum în vis numai s-arată,
Vezi albe crânguri seculari
Ce-n loc de mușchi bureți au numai
Și-n loc de iarbă alge mari!
Pe când în juru-i urcă valuri,
Picioarele-i se-nnămolesc
Într-o pădure de coraluri
Roșite-n sânge omenesc.
Și mâna-i pipăie cu spaimă
Și se tot lasă mai afund…
Ce dacă drumu-i plin de chinuri
Când perla albă stă în fund?
O vede, o atinge, iat-o!
Sub năzuința care-l mână
Prin valul de-ntuneric suie
Ca și un zeu c-o stea în mână.
. . . . . . . . . . . . . . . . .
Și voi, poeți, artiști sălbatici
Ce răscoliți orice abis,
Ca și pescarul ăsta, -n suflet
Vă coborâți pe scări de vis,
În fundul mării neștiute
A cugetului îndrăzneț,
Să smulgeți tainelor ideea,
Mărgăritarul fără preț…
Multicolora perlă fină,
În zare zace neștiut,
Tot răsăritul aurorii,
În coaja tristului trecut.
Ca să găsesc și eu comoara
Acestor flori ce nu mai mor,
În marea plină de primejdii
Aș vrea nebun să mă cobor.
Spre largul ocean de vise,
Scafandru nou mă las și eu,
În fundul căruia e golul
Neantului sau Dumnezeu.
Ce-ngrozitoare e căderea
În al problemelor abis!
La orice pas pricepi durerea
De-a-ți omorî întâiul vis!
Dar când mereu spre alte doruri
Te poartă sufletul amar,
Pescuitorului de vise
Ce-i pasă? El coboară iar.
Ce dacă inima se zbate
Și urlă creierul trăsnit,
Dacă din fundul suferinței
O rază nouă-a răsărit?
Și glorie de veci acelui
Ce-nsângerat și-nvingător,
Din noapte scoate, ca pescarul,
Lumină nouă tuturor!