Copilul din mine a început să sufere de claustrofobie
Ridicat pe vârfuri o privea prin ochii mei
Apoi spațiul din suflet a devenit prea mic

A plecat ca un albatros
Vântul a devenit camaradul său
Trecerea peste podul galben l-a transformat în Val
A căutat-o în Far, dar Ea era în castelul pigmeilor
Devenise pribeagul ideal și dansa în pași ușori
Reîncărcat spărgea durerea în bucăți și o bucată-n alte părți
Când apa s-a retras în râuri a devenit o pasăre rosie
Norii albi au dispărut dar a rămas paznic la un cer pustiu
După prima zi de iarnă a plonjat în apa neagră
Iar azi în ultimele zile de primăvară copilul a revenit în mine.

Înainte de a adormi l-am întrebat de ce s-a întors
„Pentru că am văzut ceva… în ochii ei”
... am insistat
„Deznădejdea”...a fost răspunsul
Și claustrofobia?
„.....”