Nu-mi cere azi răspunsul dragostei ce-mi porți.
Mi-e amintirea-nvăluită-n nopți de gând,
Nu știu, a fost de mult sau poate-aseară, când
iubirea mea ți-ai tras-o singură la sorți.

Ne este sufletul închis cu mii de porți,
la fiecare străjuie un vis plângând,
și zăvorâta întrebare-nțelegând
ne-anină parcă licăriri în ochii morți.

Dar sunt statui ornamentale la intrări
stereotip în poza ultimei iertări.
Și totuși, ne vom strânge mâna, temători.

Vom face streașină privirii noastre-n zare,
uitând dovezile de mâine, știutori
că din uitări alcătuim o consolare.