El ia naștere întotdeuna de la cap
Din nimic, ci din părinți abstracți:
Și zilnic se nășteau într-una frați și frați,
Ce nu știau de existența celorlalți,
Însă leiți la asemănare, ciorchini decolorați.

Fruntea se ivea-n realitate dis-de-dimineață, încă pe-ntuneric,
Expulzată de-un idealism căzut victimă resemnării,
Dezamăgit de roadele mirării
Și simțul palpabil al conservării,
Readus în fața ochilor de lătratul unui cățel isteric.

Cu-ncetul insecta prinde contur și proporții,
I se împletește cu teamă trupul cleios,
Ca al unei termite regine, hidos,
Ghemuit sub pânza unui tumult nervos
Și se înghesuie orbește să ajungă dincolo de hotarele veșnic închise ale porții.

O priveliște penibilă și disperată din perspectiva păsărilor, migratoare,
Care văd ființa, vizibil obosită, flămândă,
Ce luptă să-și alăpteze odrasla plăpândă
Din casa rămasă ne-nsuflețită, suspinândă,
Cu un egoism sănătos, justificat, fără vre-o îndoială înșelătoare.

Ziua înnăbușitoare de vară a trecut acum de amiază,
Dar trupul omidei expus încă la soare,
În lățime are trei- patru perechi de picioare,
Înnecat în propria-i veșnică sudoare,
Se topește, înjură și aiurează.

Se mișcă stângaci, în ondulații majore, mașinale,
De-a lungul trupului de sute de metri,
Dezordonat, lasă urme-n asfaltul încins, moale, pietrii,
Ce speră-un gând năpraznic, o rugă lui Nemesis,
Să pună capăt situației infernale.

Cu groază și lehamite, dar supus, mă apropii și mă contopesc, sunt el, mereu
Văd în față oribilul, disprețuitorul aprozar,
Gol și neprimitor; stau rezemat, lipit de peretele murdar,
Înnot și dau din coate în clopotul gregar,
Din care aparțin, unde m-am născut și am devenit: eu.