Plutind spre larg cu eleganța cartaginezelor trireme,
S-au avântat atâtea nave spre orizontul sidefat,
Purtând pe pânze strălucirea și vioriul aurorei,
Purtând efigia speranței pe vârful înălțat al prorei,
Și-ncrederea în cucerire pe ancoră s-a-nvălurat.

Pe urma dungilor tăiate de-nsângeratele carene
Rămas-a portul trist și singur, de praful anilor cernit,
Cu cheiul vechi și ros de valuri, pe-alocuri-năpădit de apă,
Și resemnarea îl supune fatalităței care sapă,
Perfidă și neiertătoare, în malul negru de granit.

Pe promontoriu doarme farul ca un Cyclop; el cel din urmă
A petrecut roirea roză c-un singur ochi aproape stins,
Și l-a mirat încumetarea atâtor șubrede corăbii
Să cucerească nesfârșitul, un stol nepriceput de vrăbii
Să-nvingă țara, unde numai vulturii singuri au învins.

Așa v-ați risipit în ritmul cartaginezelor trireme,
Voi, aspirații spre mai bine, și voi, iluzii viorii,
Și voi ați înălțat catarge cu pânze albe de mătase,
Și voi ați fost de vraja mărei spre zările adânci atrase,
Și voi ați despicat talazul cu lungi carene purpurii.

..........................

Bătrânul port de patru veacuri așteaptă navele plecate,
Dar nici o veste nu ajunge pe pragul apelor tocit,
Chiar farul înțelept mai speră să se-mplinească vreo minune,
Ca-n zilele copilăriei, deși un glas ascuns îi spune
Că nu se mai întorc vreodată din zarea fără de sfârșit.