Visez nopțile, cum să-mi petrec zilele. Departe de Ea,
Stă un copil ce mușcă dintr-un număr.
Nu mai apuc să șuier. Trenul…
Fuge unifom accelerat. Constat,
Că lumea mă cunoaște drept un disperat
——————————————————
Și număr șoapte, divizate în lăzi așezate cîte 160
Nu mai apuci să treci, te zbați…
Precum un parameci – înghițit de val
Cauți interval, cînd Dorul și Amorul,
Se lasă intimidate de-o lovitură cu piciorul
——————————————————
Lași amprente, noțiuni abstracte desenate…
Mâzgălind pe perete, scenariul perfect
Nu te mai crezi defect – doar crezi în Ea.
Afară-i frig, e o lume grea și asta înspăimîntă
O tot auzi cum cîntă, cu vocea ei cea blîndă…