Cu dor privește-un tată, lung,
spre zări îndepărtate,
cu mâna streașină la ochi,
tot așteptând băiatul
și o fată
care-au plecat,
dar nu s-au mai întors.

De zeci de ori pe zi
repetă-n șir penibile mișcări,
de parcă-au devenit un tic nervos.
Dorința de-a-i vedea
e o cumplită așteptare.

Ce-or face fiii oare
de nu se-ntorc să-și vadă tatăl,
să-și vadă casa părintească?
În desfătări deșarte s-or fi rătăcit?
Ori sfinte căi de clausură-n sfântă rugăciune
vor fi ales spre mântuirea lor și-a lumii?

Așa de-ar fi, sărmanul bătrânel
așteaptă un răspuns...
ca-n pace să-și dea duhul.