Atât de jos, atât de adânc,
M-așteaptă proaspătul mormânt,
Acoperit de asprul pământ.
Se-aud iar suspine.
Ai mei stau și plâng...
Stau tăcuți la al meu căpătâi.
Vorbesc în șoaptă despre mine.
Unii nu mă cunoșteau prea bine.
Dar ce să zică mai întâi?
Iar alții care mă știau
Și care n-au venit demult,
Acum e prea târziu,
Le pare totul mai pustiu ?