E-o apă atât de lină
Și-atât de tristă este
În palida sticlire
A stelelor aceste.

O apă fără unde,
Adâncă și amară,
Pe care se oglindă
Lacteea Cale rară.

Și râul se desparte
În brațe de ether,
Oglindă de departe
A Căii de pe cer.

Și selele adânci
Și chipul lor himeric
Curg veșnice prin lunci
Albastre de-ntuneric.

În pace luminând
Trec apele sihastre,
Cu dorurile noastre
Se duc etern plângând.

Las’ mantia ta lină
Pe mal, iubita mea,
O mantie mai lină
În floarea-i de lumină
Ne va înfășura.

Și steaua la zenit
Pe față ni se culce,
Doinească nesfârșit
Al apelor grai dulce.

În unde lor cea rece,
Ca cei ce-n ape pier,
În unde lor vom trece
Cu ochii înspre cer.

Și la urechea ta
Șopti’vor mii de stele,
Încet vom luneca
Înfiorați prin ele.

Pe când pe malul trist
Va hohoti de jale
Adâncul ametist
Al florilor din cale.

Ci vino-n apă, vin,
E nesfârșit de lină,
Pe chipu-i opalin
Tenebrele se-nclină.

Încet von rătăci
Alături tu și eu
În apele pustii
Călătorind mereu,

Călătorind în ceață
În trist’ Lacteea turmă,
Cu stelele în față,
Cu stelele în urmă.

Ne vom topi curând
În ale apei plete,
Ne-am despleti curgând
În nesfârșitul Lethe.

Și vom visa mereu
Acelaș alb abis
În care tu și eu
Vom fi un singur vis.