Și ei au plecat,
că nu au răbdat,
Iar cei ce-au rămas
încearcă să salveze
ce ne-au mai lăsat
unii, după prădat...
Și vălul de pe față
s-a destrămat...
Am rămas șifonați,
prăfuiți și ridați...
Iar ei și-au făcut rost
de un adăpost,
un loc cât mai ascuns,
de nepătruns...

Și sunt apărați
de legi și confrați,
că-s propriile legi,
cu meșteșug ticluite,
cu avantaje nemiluite.
Într-o lume a împărățiilor,
a palatelor și frățiilor
s-a așternut confuzia,
rămânând cu iluzia,
că sărăcitul și oropsitul
nu-și mai știu rostul
și încep a confunda
adevărul cu minciuna,
virtutea cu viciul.

Ei, cu serviciul,
Noi, cu supliciul;
Ei, cu privilegiile,
Noi, cu obligațiile;
Că am fost lăsați
și abandonați
la voia întâmplării
și-a înstrăinării,
la margine de drum,
cu sufletul scrum.
Și vom renunța
de a pronunța,
ca simpli cetățeni
ai acestei lumi,
plină de dalmațieni,
de convenții și principii
atâtea artificii,
legi și ordonanțe
și câte-or să mai fie...
pentru noi sunt aporie...

Dar avem o șansă
ca să ieșim din transă...
Vom cere un butoi,
și-n loc de gunoi,
vom locui în el
și iarna, și vara,
și primăvara,
ca să scăpăm de biruri,
de sechestru și chinuri...
Sau le-or veni idei,
cât sunt de mișei,
că și butoiul amanetat,
trebuie impozitat.