Când aduni an după an în șiragul vieții
Și te trezești apoi în pragul dimineții,
Că-s patruzeci de pietre, mărunte, șlefuite,
Într-un sertar păstrate... La mine-s prăfuite.
Și nimeni nu-l deschide... De ce să îl deschidă?
Că sertarul meu nu stă acum prea bine.
Și timp nu are nimeni pentru cei bătrâni ca mine...
Sau să-mi deschidă ușa e și mai greu se pare
Și-atunci aștept în prag, că sunt departe tare.
Și nu le arde azi de nicio-mbrățișare.
Stau la căldură-n casă, la ceas de sărbătoare
Și numără mărgele sau pietre nestemate.
Că firul vieții-i trainic și ele-s înșirate,
Îți dau curaj, putere și-o zi de neuitat,
Să-ți fie și mai bine, așa cum ai visat.