Când soarele își lasă în geana serii, roșul,
Pe bolta înstelată zvâcnesc, în doruri, stele.
Fetița rătăcită, lăsând din mână coșul,
Cu degetele-n tremur, își cată-n viorele

Bagheta fermecată, din tubul de mătase,
Să-și cânte dorul nopții, cu buzele uscate.
Și flautul așteaptă, în cochetări duioase,
Ca mâinile iubite să-l mîngâie și toate

Speranțele-adormite, în noaptea de sub borte
Să iasă iar, în zboruri fierbinți, spre luna albă
Și amăgiri de viață, țâșnind în lungi cohorte,
Să-ncununeze dorul, la gâtul ei, în salbă.

Cu temeri și speranță, sub crengile-nfrunzite,
În depărtări albastre, din ape, crește luna,
S-ar arăta chemării de flaut, dar ursite
O țin mult prea departe, dar...aruncând cununa

Se sfâșie prin codri, se scurge peste ape,
Lăsând pentru o noapte o boltă fără astru,
Să fie lângă flaut, să'- mângâie pe clape,
Regina lui să fie, în părăsitul castru.

Mirările din sunet prin noapte-i poartă pașii
Spre coșul plin de floare, spre glasul care cheamă
În nunta de o noapte, copaci-i vor fi nașii,
Chiar dacă nemurirea în șoșoteli blesteamă.

Și blonda lună, caldă, coboară în poiană,
Ningând cu vise, totul, se-ntinde pe sub flori,
Și alintată-n sunet, scâncește pe sub geană,
Un aburit de stele sub țipăt de cocori.

Speranțele cu doruri se-nalță înspre boltă
Scriind cu flăcări albe un vis de șansă nouă,
Și-o ploaie caldă cerne iubirea dezinvoltă
Ce se așează-n coșul cu viorele-n rouă.