poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-07 | |
“-Hai voinice, lungu-i drumul, să-l străbați o viață-ți ia,
Pune de iuțește pasul, strigă-i murgului un `Cea!` Bagă-i pintenii în coaste, strânge bine hățurile, Amândoi, și tu și murgu, mai iute ca paserile S-ajungeți la ferecata ce suspină într-un turn; Fiica Soarelui, ai mică, ce-a răpit-o Zmeu nebun!” Așa striga Vânt turbatul, ce cu ei se însoțea, Ghiocel era bărbatul, pe murg Săgeată-l striga, Om și cal, cu Vânt în plete, alergau spre cel palat, Unde Zmeul-parazmeul Primăvara-a-ncătușat Cerând măritului Soare, de mai vrea să-și vază fiica, Să îi dea puterea toată, altfel moare mititica! Dar s-o luăm cu începutul, să aflați c-a fost odată Împărat, ce-avea sub dânsul tot pământul laolaltă, Stând pe-un tron, ținea un sceptru de lumină și căldură, Picurând din el cu viață pe supuși și pe natură. Iar când dormea împăratul, soțioară-și trimitea, Și stătea frumoasa Luna toată noaptea de veghea. Din iubirea lor celestă, patru fete se născură, Vara, Toamna și cu Iarna primele ieșite fură, Iar în urma lor, senină, apăru și Primăvara… Într-o stea se încurcase de-ntârziase, bălăioara. Bucuros de-așa podoabe atunci Soare-a decretat Să se-mpartă anu-n patru, iar bucățile le-a dat Celor patru nou născute, să-și pună amprenta ele, Fiecare pe-o bucată, după cum li-s sufletele. Vara, caldă ca o pită proaspăt scoasă din cuptor, Imprimă bucata dânsei cu suflu dogoritor. Toamna, suflet de artistă, coloră porțiunea sa Cu un nor ce plângea ploaie pentr-o frunză ce cădea. Iarna, cu trăiri dosite, hotărî… iaca dovadă, Să se-ascundă sub o mantie sclipitoare de zăpadă. Iar zglobia Primăvara, ai mai mândră dintre ele, Desenă pe-a ei bucată multe multe floricele! Curgea viața făr de-opreliști în ceriuri și pe pământ, Mulțumiți de stăpânire oamenii făcură cânt Ce slăvea-mpăratul Soare și pe-a lui împărăteasă, Cât și cele patru fiice, una c-alta mai frumoasă! În ăst timp Zmeu-parazmeul, ce stătea la cap de lume, Cocea planuri peste planuri, cătrănit și plin de spume Că de când încălecase Soarele pe stăpânire, El, cu-a lui zmeo-putere, cam căzuseră-n neștire… Și nici că-i plăcea vreun pică să șadă pe locul doi, Simțindu-și parazmeiala terfelită prin noroi. Se gândea ca s-o răpească pe mezina Primăvară, Astru-având o slăbiciune-n ce privește bălăioară, Și s-o ducă hăt departe, în palatul de granit, Înălțat în țara-n care nicicând Soare-a răsărit. Ferecată o va ține și va cere pentru ea, Ca-mpăratul să renunțe la toată puterea sa! „-Când voi primi cerutele și fi-voi io cel mai tare, Va să smulg din ceriuri Soare și-l voi stinge într-o mare!” Zise Zmeu, scărpinând barbă… și se puse pe urzit… Încheindu-și scormoneală-n ziua trei, la asfințit. Peste-o vreme, Iarnă încă, pe final de februar, Primăvara curioasă scoase un picior afar… Ca să simtă-n călcătură ce gânduri pământul are, De-i sătul de cea zăpadă și s-o vrea uscat de Soare. Zmeul hâtru sta la pândă și văzându-i picioruș, Numai ce întinse brațul până se făcu arcuș Și mi-o prinse pe sprințară, o vârî într-o desagă, Poi încălecă pe-o cioară și plecă în mare grabă! “-Ha-ha-ha, ce bucățică are nenea Zmeu în sac… De nu-mi dă tac`tu puterea, chiseliță-am să te fac! Te-oi servi la două feluri, supică de bălăioară Și-o drăguță de tocană cu bucăți de Primăvară!” Geaba vru și mititica să îi ceară îndurare, Că avuse griji pramatia, să-i înnoade buzișoare. Aflând Soare de răpire, roș ca focul se făcu, Pârjoli pădure-ntreagă până ce se abținu, Își chemă nevasta plânsă și copile-ndurerare, Dimpreună, triști cu toții, se retraseră-n palate. Voia dânsul, împăratul, să aștepte pân foc trece, Ca să poată-apoi, mai bine, să le judece la rece. Mai dinjos, întreg pământul era cum n-a fost vreodată, Oameni s-au oprit din muncă, iar copiii lor… din joacă, Nori din cer vărsau mâhnire, păsări nici că mai cântau, Se-auzea la câteo stână cânii cum chelălăiau… Pomi și ierburi, de neliniști, începeau să se foiască, Iar Vântu-și urla suflarea, mai-mai să înnebunească! Peste-o vreme sol zmeotic la-mpărat se-nfățișă, Grohăindu-i ce vrea tartor pentru-a lui dragă fiică: “-Mî, trimisu-m-a stăpânu, mî, să-ți zic Mărite Soare, Că-i pohtește naturelu să te vază la picioare… Mî, că cică fiind acolo, talpa Zmeului s-o pupi Și din sceptru-ți cea putere, mî, degrabă ca s-o rupi, Să io-ntinzi pe-o tavă neagră, ca mai bine să sclipească, Rugându-l, mî, a primi-o dânsul să binevoiască… De vei face toate cele, mî, nici una în afară, Îți vor crește Soare sorții ca s-o vezi pe Primăvară!” Intrară voroave-n astru, ca în inimă țepușă, Jinduia să sufle-o dată, să facă din sol cenușă! Dar știa că alta-i calea ca să-și vază iar odorul… Și spre poarta-mpărăției ținti cu arătătorul: “-Pleacă-n grabă către tartor și să-i spui c-om zîs așa, Că vom face cum pohtește, de-om primi Primăvara! Numai Zmeu de omenie să-i mai zîci căci vrem să fie… Nădăjduim deci că-i vorbă, nicidecum poliloghie!” Sol ieși, hlizindu-și mocul pân ce dispăru în zare, Lăsând Luna, draga mamă, scufundată-n disperare, Pe cel Soare-odată falnic, jumătate stins acuma Și surori necate-n lacrimi, mângâindu-și toate muma. Se-auzise jos, la oameni, că se pregătește astru Să cedeze sceptrul cela care-l face-a fi măiastru Și că Zmeul va să fie noul lor stăpânitor Ce cârmuie, cum vrea dânsul, peste tot ce-i muritor! Văl de simțăminte negre se-ntindea pe tot rotundul, Fericirea, suferindă, singură-și săpa mormântul, Iar prin mijlocu-agoniei, fluierând un cântecel, Se plimba, cu sabia-n teacă, mândru voinic Ghiocel… Văzând Vântu-așa minune, se opri ca să-nțeleagă, Din toți oamenii din lume, cum de ăsta cântă-n șagă?! Rânzos că nu contenește, că n-are voinic vreo taină, Se-nteți, făcut săgeată, și-i se strecură sub haină… “-Brrr, al naibi șturlubatic, te-ai vârâtu fix la piele, Îmi țâțâie dinții-n gură, sabia-n teacă… toate cele, Zboară-n treaba-ți și mă lasă ca să fluier cântecel Întrerupt de prost-crescutul – și anume – Vânticel.” “-M-oi țuști degrab voinice, da râvnesc a te-ntreba Știi tu oare ce paloare are-acum norocirea? Auzit-ai tu că Soare nu va mai fi împărat Și că Zmeul-parazmeul Primăvara a furat? Mă gândeam să-ți spui, să afli, să nu mai fluieri în șagă Când în juru-ți se răstoarnă, nu bucată… lumea-ntreagă!” “-Zvonuri vechi, Răceala Voastră, iaca de-asta mi-s ferice… Mîndrul Soare nici clipită nevoit va fi s-abdice! Fluieram să vie murgu, să mă salt pe șira lui, Ca s-alerg la cap de lume, să-i fac felul Zmeului; La urmă să iau, din turn, preafrumoasa Primăvară Și-n genunchi, în fața lumii, să o cer de soțioară!” Nici bine își spuse gândul, că murgul și apăru, Se-aburcă pe-a lui spinare și cu pintenii-i dădu; Vânt, trezit din năucire, se pornise a-i urma Și, plutind deasupra lumii, către Ghiocel striga: “-Hai voinice, lungu-i drumul, să-l străbați o viață-ți ia, Pune de iuțește pasul, strigă-i murgului un `Cea!` Bagă-i pintenii în coaste, strânge bine hățurile, Amândoi, și tu și murgu, mai iute ca paserile S-ajungeți la ferecata ce suspină într-un turn; Fiica Soarelui, ai mică, ce-a răpit-o Zmeu nebun!” Nu geaba-i zicea Săgeată cabalinei de-abanos… Căci în fața-i, însuși Vântul părea c-ar merge pe jos! Mări și țări tot numărară, pân pierdură socoteala Și-ajunseseră, la urmă, într-o lume alandala, Unde te ardeai cu apă și stingeai cu-oțâr de foc, Sus sta jos și viceversa, făr să-existe vreun mijloc; Chiar de-andoaselea, adică… Vânt pe jos și om pe sus Pân la poarta zmeumurală s-or căznitu și-or ajuns. Ghiocel sări din șauă, scoase sabia lui din teacă, Hotărât ca din tartore mai multe bucăți să facă; Având sete de dreptate și mai sete de iubire, Lovea poartă, dacă doarme… să-i dea Zmeului trezire! “-Hai jivino-n luptă dreaptă, să te văz de ești bărbat, Ori ești bun numa de-ai treabă să furi fete de-mpărat, Să trimiți poi soli obraznici, să cerșească bărbăție Și să vrei ca, fără muncă, să te-alegi cu-mpărăție!” Cum sperase și viteazul, Zmeu se prinse-n provocare Și-apăru, deschizând poarta, malefică arătare Ce urla din toți plămânii, trei, au patru… câți avea, Încercând, cu gheara-i lungă, pe voinic a-l reteza. Dând o dată și-nc-o dată, la a treia-l nimeri, Iară Ghiocel, întinsul, se gătea pentru-a muri, Când cel Vânt, intrând pe gură, îi mai dete o suflare Și-l împinse de la spate, să se scoale în picioare. Renăscut, îmi luă voinicul lama ce stătea pe jos, O-nvârti și-o-nfipse carne, tăind tot, până la os! Parazmeu îngenuncheatu mai primi o sabie iară, Drept în inimă pătrunsă și apoi ieșită-afară. În ăst timp, să se supună ajunsese la palat Soarele, cărând cu dânsul oameni și cer înstelat, Dar, văzând cele-ntâmplate, chiar pe loc se veseli Și-ncepu, ca altădată, cu putere a sclipi. Spuse “DA!” când fu-ntrebat de o dă pe Primăvară Ghiocelului Viteazu, ca să-i fie soțioară. Și-uite așa, din vremi se știe, cum scrie-n povestioară, Că, de-apare Ghiocelul… răsare și Primăvară! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate