EXIL FINAL


O duminică, iarăși, fără tine
E ca o umbră tristă de mormânt
În care nu încape vreun cuvânt
Sub orizontul unor vreri străine.

În temnițele arșiței ce doare
Sărutul însuși, arde pârjolind
Și fiecare dintre noi tânjind
De doruri, suntem suflete de floare.

Visând la ploaia purificatoare
Ce va să stingă altarele de jar
Mă simt asemeni bietului Icar
Ce și-a pierdut aripile în soare.

Aștept plin de speranță-o zi de luni
Cum n-a mai fost atât amar de vreme
Să mă dezlegi de tainice blesteme
Ce m-au robit atâtea săptămâni.

Și nu doresc decât să-mi fii aproape
Să te privesc, ca și când aș pleca
Într-un, final, exil, iar ființa ta
Să-mi fie ultima imagine sub pleoape.