Am înțeles cum mor lumi obosite,
Când jungla-nghite falnice orașe,
Cu populații mândre, băștinașe,
Prin consacrarea falselor elite.

Prin instalarea-n toate-a sărăciei,
Înlocuirea casei cu trotuarul,
A liniștii cu teama și calvarul
Și renunțarea la pavăza mândriei.

Trăind direct coșmarul prăbușirii
Sub tonele de iarbă otrăvită,
Ce-au declarat-o aici, azi, potrivita
S-acopere trecutul „ devenirii ”.

Și am văzut ciulinii invadând
Grădinile ce-ți îndulceau privirea.
Te-i năruit pierzându-ți însușirea
De om al lumii, azi sărac, flămând.

Te duci în jos spre-un nesfârșit afund
Și te întrebi: ce-nseamnă absolutul?
E resetarea vieții când recompui pământul.
E transformarea simplă din groapa fără fund,

Când pe spirala vieții vei reveni la soare,
În firele de iarbă, sau în culori de floare,
Visând s-ajungi odată la ceea ce erai,
Te-i veșteji în toamnă și-i înflori în mai.