S-au dus dintâi acele două
Mironosiți cu mirul lor;
Era-ntuneric și prin rouă
Mergeau cu pasul grăbitor.

Vorbeau de cele petrecute,
De zile pline de dureri,
De pacea dimineții mute,
În ziua sfintei Învieri.

Și le era o groază mare
Rușinea crucii s-amintească,
A jidovilor blestemare,
Nemulțumirea omenească.

Batjocorirea relei goane
Și plânsul celor credincioși,
Ș-a crucii lui Hristos piroane,
Și ghimpii frunții sângeroși...

Își aduceau atunci aminte
Cum L-au luat de la ostași
Și în mormânt fără cuvinte
L-au pus — departe de oraș.

Trecut-a sâmbăta-n mâhnire,
Și noua zi în cer zorește;
Acum prin tainica scârbire
Un gând dorit ne mângâiește...

De prin desimile grădinii,
Din rouratica verdeață,
Le râd voios de-acuma crinii
Ascunși în scutece de ceață.

Dar ce-i aceasta? Ceața deasă
Ca printr-un poruncit se pierde
Ș-o strălucire luminoasă
Aprinde-mprejurimea verde...

Ce strălucire minunată!
Venit-au. Iată și mormântul...
Dar piatra lui îi răsturnată
Și iar li se trezește gândul...

O, unde-i El? Înuntru nime...
Ce oare s-au fi săvârșit?
Tăcere prin împrejurime...
Veșmântul numai l-au găsit.

O, unde-i El? Unde-s străjerii?
Măcar o veste să aducă!
Și presimțirea Învierii
Le face înapoi să fugă.
Credința inimii le spune
Că Cela Ce nu L-au aflat,
Prin cea mai mare-a Sa minune,
Acum din morți au înviat!