Lumină vie cade de pe tei,
lumină albă, dulce și sublimă,
ea îmi alină crudele idei
și-mi sihăstrește faptele-n derivă.

Ascund la piept, o parte fără vină
și mușc din fructul fără adăpost,
ca-n lut să-mi crească inima străină,
să rup secunde seci, în sens anost,
cu-n gând senin, spre lacrima divină.

La umbra stelelor să cern,
polenul pastelat spre o regină,
să pot clădi din visul meu etern,
culoarea ce spre viață o anină.

Să rup din colbul asuprit de ploi,
ogorul plin de negura trăirii,
să pot topi în trupul meu de sloi,
armura sfântă a iubirii.