Atâta frumusețe... Și mă strânge gândul,
Vânt strașnic, răsculat din neființă.

Cu ochii goi și-n buze seci purtându-l,
Mi-e simțământul încleștat pe viță
Și struguri sterpi puhoiul meu rodește
Când rădăcinile-i mă sfâșie cu dinții.

Ci-n ale minții spume nesfârșirea-i crește!

Atât de toamnă! și atât nimic!
Mai moartă limba-mi ca rugina ploii
Ce iată, a-nflorit în spic
De vechi minuni.

Și dor și frig și scurmă neputința potopului din noi!

Ne-am arunca în toamnă amândoi
Din ierni perfide și din veri înșelătoare...
Ci, despuiați de cântec, sub marele șuvoi,
Neștiutori și muți contemplatori strigoi,
Atâta frumusețe-ar putea să ne omoare...