Nu mi-e permis să-ntreb. Dar întrebarea n-are moarte.
Oare răul din oameni se prelinge? Ca o peliculă-n apă?
Negrul duh al răzbunării curge? Invidia picură pe cord?
Demența se acumulează-n ani și ani? Teroarea inundă?
Minciuna, frauda clocotesc? Dă în foc și fața mândră?
Perfidia cu cinismul nu-s azi afluenții atâtor nenorociri?
Marea nu se umple de scrâșnetul neputinței? La blestem?
Cerbicia unei cauze pierdute, debandada serviciilor scad?
Panglicile răsfățului, nesimțirii, lașității nu ne prăvălesc?

Din ce inimă străpunsă, de taur, ai ieșit, țepușo,
din ce dineu devastat, al cuvintelor mele, postume,
din ce urnă spartă, prin jăraticul depus pe margini,
din ce lux al murdăriei inimii și criză a purității?

Verbalizez anost iubirea, crud ochind ca matadorul.
Discursul are-un muget final. Parcă se clatină.
Lasă impresie falsă. Bovin, se-nalță. Sare din coridă...
La voi, public stupefiat! Luat în coarne. Rumegat.

Și țepușa îmi împlântă dorul sfâșierii pentru Eva.
Nu mai sunt executant. Iubirea taurină-mi scapă.
“Sărman bou și matadorul ăsta!” – mă huiduie lumea.
Tremur. Victimă-n Labrador și Groelanda. Bou moscat.

* * *

Cât de nostimă ești, Evă, perfect intrată-n cartea vieții !
Și cât de patetic vreau să te-nveselesc, dar mă-ntreci…
Lovesc din plin pomul cunoștinței… Răul, tare bine se-ascunde.
Nu mai glumi pe seama lui, îți cer să-l îmbrățișezi. Că-i interzis!

Tu ai iubirea-n sânge. Mi se urcă-n cap. O scutur.
Dar nu cade. Mă vede Dumnezeu. Îmi zice: “Halt,
spazieren gehn!” N-ai auzit, mio caro, Evă, cazi,
vino și tu cu mine la locul de sub pom, prin fum!

Mai adu găteje. Să facem ritual… Punem candele-n fân.
Alungăm c-o mămăligă bezna, frica, gerul ce-or urma.
Ce-ai în piept, Evă ? Ce-ți cresc așa, de-mpung ? Nouă luni ?
De ce mă ari sub ele ? De ce mă-nsămânțezi? De ce mă uzi ?

Îmi vine să scâncesc. Dă-mi lunile tale înapoi! De la-nceput!
Miroși a altceva. Poate miroși deja a mine. A alte seve, oricum.
Pământene. Nu a ceva ceresc. Ai păr la subsuori. Ha! Ha! Ha!
Te mângâi pe burtică. Pe la noadă. Mătasea dintre coapsă ce-i?

Ah, tu, cu forța asta a iubirii, mă arzi, mă scalzi...
Apoi, ridici din mine coarnele plugului. Mai le lași...
Ară-mă și-n plexul solar, îneacă-mă cu-al tău “aratrum”!
Cine ți-a șoptit cum trebuie să ne muncim mai cu folos?

Nu știu de ce uit, brusc, ce-i în afara ta. Ai un corp frumos !
Al meu e tare-urât. N-am luni în piept. Doar păr de bou moscat.
Mi-l transpiri. Ies aburi din plămâni. Îmi sângerezi gura cu-n sărut.
Râcâi cu unghiliile. Crezând că-n piept e locul de răsad, mai cald.

Hai să ți-o spun franc, Evă! Nu-mi smulge părul, lasă inima acolo.
În altă parte se-adună seva. Dacă deja ți-ai dat-o-n clocot, gata!
Cum stai deasupra mea, lasă-mă să mestec bine mămăliga.
Îndoaie-te cu lunile la fruntea mea. Acum ne va arde soarele.

El arde tare. Și mă răcoresc. S-a prins poate mămăliga…
Pentru că nu-mi mai mișc bățul. Tu bâțâi oala, tuciul.
Rouă fierbinte am picurat în tine. O amesteci tare.
Începuse mămăliga să se-ngroașe. O subțiezi și țipi.

Stai, nu mă mușca de gât. Nici eu nu te-am mușcat.
Te-am lăsat să continui. Sigur simți ce-am simțit eu.
Cum poți să descrii contopirea ? Evă, m-ai executat!
Pe urmă m-ai scos din pântece. Ce-aș fi rămas!

Dar garantez că inima toată s-a prelins în roua-aceea…
Simte-o, Evă! Înainte nu-mi bătea. Se-aude ca un ceas!
Mișcă. Mă lovește din piciorușe. Și-a ta bate cu brațe moi.
Înseamnă că se naște ceva. Sau cineva-n amândoi.

Când se va ivi, cum o să numim ceea ce tocmai creăm?
Dumnezeu sigur știe. Tacit, El ne-a-ngăduit căznirea asta.
Ești ce-am sperat din suflet. Vom fi primii exploratori.
Ni se vor da noi tărâmuri. Orizont. După Rai e-un larg...

* * *

Uitarea mea e descoperirea trupului tău, Evă!
Poate ne-ar fi fost dată altă contopire-n cer.
Mai bine-i așa. Teluric, în abur trupesc și rouă.
Precum animalele. Care, după noi, s-au acuplat.

Nimeni nu va pierde timpul. Istoria a-nceput c-un spasm.
O încordare dintre trupuri. Săgeata-rouă s-a desprins.
Eternul rămâne fără noi. Îl depășim, dacă-l vom păzi.
De-l vom urî o dată, Evă, și-atunci ne ia, de ne căim.

Ai văzut? Se făcuse întuneric. Nu te mai zăream.
Ardeam. Pluteam în lichid amniotic. Feți gemeni.
Dădeam din picoare, uniți de cordon în Rai.
Tu, mama mea, iar eu, tatăl tău ! Îmi semeni.

Acum, cu noi geneza reîncepe... Istorie se cheamă.
O pâclă densă era-n jurul pomului. Nu ne-a cuprins.
Amândoi făcut-am ce-i necesar să facă toți. De-ar copia!
O să iasă din tine cu mine lumea, neam după neam.

Probleme n-am avut pe-aici. Ieșind, ne vor înconjura.
Ai stropit cu laptele-a nouă luni pomul de bine, de rău.
O să crească, așadar, lângă bine răul: boala, moartea.
Măcar de-ar fi numai numai atâta. Să ne-ofilim pur !

Nu, nu lăcrima ! Râzi, Evă, ia-mă-n brațe, că ieșim…
Ia-ți frumos à Dieu bun rămas, de la frați, de la surori…
Sunt ca pruncul pus la sânul tău. Tu ești ca fiică-mea.
Te ascult, mă crești, te apăr. Te încrede și crești, Viață !