Azi, la târgul de mărgele,
Dându-le, spășit, târcoale,
Fulguleț gândi că ele
I-ar sta bine mamei sale.


Dar nu mai fură niciuna,
Să nu-l afle licuricii,
Și, sporovăind întruna,
Își chemă la târg amicii.


Să le-arate, pe-nțeles,
Picături, de-un fir de ață,
Cum se prind, și, mai ales,
Meșter, Gerul, cum le-ngheață.


Diamante-adevărate
Strălucesc sub ochii lor…
- Să le poarte cine poate?
- Mama ta! spun ei, în cor.




Fulguleț e mulțumit,
Alba Iarnă-mpodobită.
Chiar când salba s-a topit,
Ea e încă fericită.