poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-21 | |
Este un violet intens și dens în jurul meu,
(așa-l percep acum) Nu sunt nebun, e doar culoarea furiei ce o adun de prea mult timp, și-o tot adun. Aș zugravi cu ea toți strugurii din vii, să fac din zeama lor licori pline de har și să distrez toți sfinții din altar. Să dau Bisericii din supărarea mea aș vrea să-mpărtășească toți demonii din iad cu ea, de negăsit mi-e ura împotriva Ta- și poate doar așa vei auzi cu adevărat de ce mă tângui și de ce sufăr Doamne- pentru ea. Atât de singur m-ai lăsat! Mă gâtuie o mie de-ntrebări să-ți pun dar mă abțin, mă ard dureri prea mari și n-am puterea să-mi reprim din amintiri. Privesc intens icoana și-mi continui monologul, același vechi refren, l-am început acum vreo doisprezece ani, am să-l repet până în ziua în care: Doamne, cu milă și-ndurare ai să te apleci să îmi răspunzi- dar pân-atunci, am invățat să rabd ... Mi-e dor cumplit copilă, să te aud și să te văd. Mi-e dor de voi! Ce veche mi-e mâhnirea, la fel ca vinul vechi, prea evidentă aroma și mult prea tare să pot să-nghit din prima tot, ușor stringent dar c-o senzație hipnotică de bun. Un rău nebun se pare, mereu mă strâmb, mereu mă doare amar. Pelin mi-e zahărul durerii ce-l înfrunt, dar tu ești orb, ești surd și mut în încleștarea dintre durere și-adevăr. De ce, mi-ai luat chiar tot? Îți urlu rătăcit în cele două lumi, dar nu mă lași nici viu și nu mă vrei nici mort! În schimb sădești în mine speranța vieții de apoi Îmi vinzi iluzii Doamne, deja m-ai învățat de timpuriu să simt iubiri și patimi în pustiu. Mi-e mult prea grea țărâna ce mi-ai înfipt-o-n piept dar cresc în ea trei salcii plângătoare, și ud cu lacrimile lor iubiri și patimi din deșert. Care-i menirea mea, de ce te-opui să mă-ntregesc? Încerc să mă adun, sunt doisprezece ani de când la cimitir în spațiul dintre două cruci eu viața mi-o petrec. Noapte de noapte vin, să le veghez- dar azi am realizat că totu-i în zadar, de întunericul de peste noapte le feream uitând că eu le-am rătăcit în întunericul etern. Sunt mult prea obosit. Respir nectarul suferinței și-nghit în doze mari durerea, Cu fiecare porție-n plus tu îmi cultivi răgaz, să uit că le aveam, să uit că nu le am, să uit măcar de mine, dar eu mă-mpotrivesc mereu și vreau să le păstrez în mine vii. Mă-mbăt cu fiecare clipă de durere, refuz ursuz să ți te dau, Deși le-ai luat demult, mă simt trădat și jefuit de tot ce aveam mai scump. Mi-e greu s-accept, că Dumnezeu când a chemat la el n-a realizat că fură trei suflete într-unul, dar poate asta l-a tentat, (destul de oportun momentul). Și-a profitat! Eram mult prea boem și m-a deposedat direct, prea brusc și fără niciun preaviz, Mă prăbușesc cu fața lipită de geamul din odaia ta, nu știu cât am zăcut așa, eram ca-n iad . Și eu, și geamul și aerul ardea, în clocotul lăuntric doar vocea iadului trona. Vroiam să mor, dar moartea încă nu mă vrea! Nici păsări hămesite de hoituri nu găseam... Durerea mă făcea lucid, privirea pe geam o aruncam vrând parcă s-o alung, vedeam cu ochii minții și îmi era deajuns, nimic din jurul meu nu mai conta. Am traversat cu mâna prin aer, de parcă vre-o suviță mă-mpiedica să vă zăresc, Mi-e-atât de dor de voi, mă ghemuiesc în amintiri și-ncep să plâng cu lacrimi de copil, și plâng minute-n șir, nu știu cum aș putea s-ajung mai repede la voi. Nu înteleg de ce atât de scump plătesc?! Aprind zeci de lumini în amintirea ta Iubito, și-n amintirea iubirii ce-am rodit, splendid copil mi-ai dăruit! Din dragoste și pentru dragoste de voi, alai de îngeri cu torțe aprinse, trec zilnic pe la noi Practic sunt îngropat de viu cu voi iar sufletul în rai l-ați luat Nimic din ce-a rămas, din ce a mai rămas din mine pe-acest pământ, nu-i omenesc ! Mă simt captiv în cele două lumi, O lume din trecut și un prezent lipsit de viitor. Afară-i viscol și-i forfotă pe drum îmi fulguiești cu scrum din candele și crengi de brad e un decor de vis, trag elegant cortina și mă retrag în lumea unde suntem noi. Ridic ochii spre cer și văd cum ninge cu umbre de lumini din lumânări E prea mult gri și mă sufoc în fum. Mă simt ca un plămân ce gâfâie după o gură de tutun. Acum, eu am gasit ce căutam: Stiu că, prezența voastră e gura mea de aer, la care atât de des tânjeam... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate