nopțile deltei

de PAUL SÂRBU
-I-
În lungile , nesfârșitele nopți de iarnă, în deltă
sunt atâtea întrupări ale singurătății ! …
În nesfârșitele nopți de iarnă
auzeam cocori întârziați
țipând în apropierea ferestrei !...
Ochii lor roșii, obosiți,
înotau prin troiene, sub lună,
în căutarea limanului…
Și o veche și cunoscută tristețe reîncepea !...
Atunci , dintr-un instinct de apărare
redeschideam vechile tale scrisori
care-mi luminau fața
ca niște fulgere în pustiu !...



Îmi revenea în minte uluirea
cu care ascultai cuvinte de dragoste !...
Și lupta prin care reușeam să supraviețuim !...
Și apoi eu care speram că mai rămăsese o speranță
sub dărâmături !...
N-ai să știi niciodată că în acele nesfârșite nopți de iarnă
erai un fel de „stație terminus” a închipuirilor mele !
Apoi am aflat
că „fusesem victima ta cea mai de preț”,
ca o medalie ce-ți strălucea pe piept !
Iar eu mai speram !...
Îmi aliniasem anii
precum scândurile unei scene
împodobită de sărbătoare
în așteptarea pașilor tăi !
Memoria îmi slăbea,
dar eu făceam cu disperare inventarul tuturor amintirilor !...
Acum, până și luntrea aceea
în care timpul s-a reîntors
a putrezit
așteptând !



A rămas
doar lanțul
cu care-am priponit-o
de țărușul aceleiași încăpățânări !...
Și apoi, venea totdeauna un moment
în lungile nopți de iarnă, în Deltă,
când nu mă mai putea salva
decât un fel de măcel al închipuirii : „Primăvara !”
Deși , sângele răzbătea mereu
Prin bandajul acelei iluzii !...













-II-

În lungile , nesfârșitele nopți de iarnă , în deltă ,
după ce deschisesem ultima ta scrisoare ,
ca pecetea unui mormânt ,
mă agățam neîncetat de orice iluzie , fără să-nțeleg
că așteptarea e una din fețele morții !..
Îmi răsunau mereu în minte pașii tăi îndepărtându-se,
precum ecoul
nesfârșit
al unei arme a disperării
îndreptată spre mine
pe trăgaciul căreia apăsasem , după plecarea ta ! Iar de atunci , în toți anii care au urmat ,
trăgând din greu la galerele singurătății
pe o mare de oameni ,
de valuri potrivnice ,
arareori am avut curajul să mă dezbar de închipuirea
că mai trăiesc încă ! …
În lungile , pustiitoarele nopți de iarnă ,
mintea mea precum un dinam învârtit de furtunile disperării,
reușea să aprindă lumina unui vers ,
care se lua la-ntrecere cu moartea
pentru tine !
În lungile nopți de iarnă
n-aș fi știut de unde răsare luna
și unde apune,
dacă nu m-aș fi orientat după acele amintiri fixe
pe care mi le lăsaseși –
precum flăcările ce sclipesc deasupra mormintelor ,
de parcă acolo ar fi îngropate comori !...
Și au rămas mereu statornice aceste „ puncte cardinale”
precum cifrele fosforescente
de pe cadranul întunecat al nopților mele ,
măsurându-mi timpul atât de precis ,
încât aș fi putut să potrivesc mersul stelelor după ele ,
dacă aceste astre , în drumul lor , ar fi luat-o înainte
ori ar fi rămas în urmă !
Căci , în lungile nopți de iarnă
nu-mi rămânea decât să-mi folosesc cu îndârjire memoria ,
ca pe o cazma tocită , lucioasă,
ca un arheolog în căutarea comorilor !...
Și toate aceste dovezi ale îndepărtatei tale existențe
eu le prefăceam în cuvinte
ca și când aș fi bătut monede
de aur –
singura bogăție pe care am avut-o și pe care am chivernisit-o
ca să-mi ajungă până la capătul zilelor
și chiar după aceea …
În nesfârșitele nopți de iarnă în deltă ,
îmi îndreptam gândul spre tine
ca un fascicul de raze
spre o lentilă aflată în trecut ,
care-i amplifica de mii de ori lumina
reflectând-o departe , în viitor ,
făcând să ardă corăbiile cu pânză ale morții
și ale uitării,
ce se îndreptau înspre noi !
Iar în urma acestui război
la care tu luai parte alături de mine
fără să știi
deasupra epavelor coborâte-n adânc ,
deasupra talazurilor ,
rămânea mereu în noapte
un felinar –
contrar legilor tuturor felinarelor
care se scufundă în valuri
și se sting -
un felinar
precum un Isus
peste ape ,
justificându-mi ,
luminându-mi
existența !...
Iar după aceea , iarna în deltă ,
ca într-o nesfârșită noapte polară ,
n-a mai existat decât un fel de auroră –
având nuanțele deznădejdii,
speranțelor și așteptărilor mele !
Dar această luminiscență de curcubee nocturne
nu era prevestirea unui viitor , așteptat răsărit ,
ci a unui tot mai îndepărtat , ireversibil apus !...
Dar , până la urmă , în nesfârșitele nopți de iarnă ,
moartea
umplea clepsidra tuturor viselor !...
Mana cuvintelor
nu mai cădea în pustiul deltei !
Poemele pe care le trimiteam să te caute –
ca pe nișe stâlpi de foc ,
se stingeau
în furtuni ,
cenușa ciclică a zilelor
risipindu-se în furtuni !...
Iar eu trebuia să învăț pe de rost
alfabetul absenței tale !...
Atunci , în nesfârșitele nopți de iarnă , în deltă ,
auzeam ,
în apropierea ferestrei , în zăpadă , sub lună ,
un cântec de lebădă ,
ce avea neuitatul tău glas !
Atunci știam
că doar acest poem
precum o inimă
va continua să mai bată-n pustiu
căci la sfârșit ,
după orice apocalipsă
rămâne doar Cuvântul
din care vor izvorî alte lumi ...




















-III-

Când cina cea de taină am gustat-o din ochii tăi,
când a început să ningă cu arginți peste noi,
practicam străvechi ritualuri :
închinarea la pietrele reci
din visările mele,
din care-ți ciopleam chipul,
în lungile, nesfârșitele nopți de iarnă, în deltă !
Întrețineam nestins un foc al jertfei
în templul sufletului meu,
oficiind toate slujbele
din calendarul sacru al amintirii,
retrăind farmecul nopților deltei :
în care tu aruncai țărână de pe morminte
peste câinii vecinilor
ca să nu ne simtă-
întocmai ca niște câini morți !
Ori purtai la gât o amuletă descântată,
din firele noastre de păr înnodate de nouă ori câte nouă,
să ni se încurce pentru totdeauna firele vieții !...
Sau așezai – nadă iubirii –
inele de aur,
tămâie și flori,
peste cearșafurile mototolite
în zori .
Și apoi, după ce plecaseși
răpusă și izgonită de demonul pustietăților,
în lungile, nesfârșitele nopți de iarnă, în deltă,
îmi încordam sufletul, ca pe un mare radar,
să detectez ca pe niște mine
îndepărtatele semne ale existenței tale !
Nu ți se pare uneori ,
că luna, acolo unde ești
se prăbușește la picioarele tale
precum capul de aur
al Botezătorului
care te strigă în pustiul acelor viscole ?
În locul pe unde ai trecut , apa ființei mele
a format un vârtej al clipelor ,
un loc al infinitei mele așteptări ,
unde toți anii care-au urmat ,
ca niște bărci întunecate
s-au scufundat în adâncuri
atrași ca de cântecele unei rusalce !
Vâslele mi se tociseră
ca niște vise străvechi ,
iar în locul de unde ai plecat
am bătut o cruce din versuri !...
Speranțele se toceau ca niște roți de cauciuc
riscând mereu accidente de circulație
pe nesfârșita pistă a nopților de iarnă , în Deltă ,
Iar moartea așteaptă
cu un cronometru
și un steguleț în carouri
această mașină de scris a mea de formula unu ,
ce accelera până la autonimicire , căutându-te ,
până se mistuia în flăcările singurătății !
Și n-am știut niciodată –
și poate nici n-am vrut !
să mă catapultez la timp
din această încăpățânată visare
ce se prăbușea în picaj !
Printre resturile carbonizate ,
metale topite și fum ,

veți mai găsi , poate , câteva versuri ...

Pe bageacul cerului
mai iese încă funinginea vieții mele ,
iar eu , cu penița de aur a lunii
îmi scriu , ca o umbră , versurile de disperare
pe nesfârșita coală
a nopților de iarnă , în Deltă !
le tipăresc la o rotativă
a morții ,
le așez pe rafturile marilor săli de lectură
ale neantului ,
alături de miile de volume
nescrise
ale poeților
dispăruți !
Căci nu mi-a mai rămas decât să combin cuvintele
ca un alchimist
nebun,
până ce va prinde viață , astfel ,
fantoșa ta .


Și , în trunchiul cioplit
ca o pirogă,
al unui poem,
să mai vâslim o vreme , ca două stafii ,
pe apele Lethei …
Tot ce e viață
se depărtează de mine !
Acum , stelele moarte,
umbrele și frunzarele nopții
au venit tot mai aproape ,
au devenit prietenoase –
foșnetul lor nu-mi mai este străin și rece !...
Aștept totuși
ovulația noilor stele-
marile explozii
luminoase,
postume-
ultimile poeme neștiute,
scrise pentru tine,
în lungile , nesfârșitele nopți de iarnă în deltă !
Și totuși eu , încă aici,
mai practic străvechi ritualuri , descântece !
Demult , fără să știi am adunat pământul
de sub tălpile tale !
aum l-am pus în glastre :
am răsădit
trandafiri ,
iasomie ,
idoli -
cu care vreau să te readuc
prin vraja lor ,
și puterea cuvintelor
aici , în deltă ,
în lungile nopți de iarnă ...