să curgă fluidul din vertebră în vertebră fără ace și puncții, în loc de nitroglicerină un copil de zăpadă, chiar dacă nu ar fi niciun cordon de tăiat, ochii i-ar fi stinși, inima i s-ar ascunde sub sănii, ar fi mai bine așa, topirea ar începe exact când durerea ar urca

între tăcerile din sânge și tăcerile din apă să mergi invers, zăpada e singura materie pe care urmele sunt inutile și nici pământul de sub ea nu cere mai mult, cum nici dragostea care se îngroapă sub albul impur, cu mâinile înghețate, când bărbatul și femeia ies din corp, din carnea linsă de cățelandri, și se duc, se pierd

să fie pântecul plin, zeci de mâini să îl zbuciume, să-l întoarcă spre capătul iernii, din el ar ieși într-o dimineață fetuși orbi, sub aceleași zăpezi ar crește și ar însori când li s-ar tăia nodurile, fără nume și fără chip nu ar fi hrăniți, dar ei tot ar iubi mâna care i-a dezlegat