I.
învățând că "nu-i poți face nopții un copil"
te redescoperi și te cutremuri
îți repudiezi sentențiozitatea
plutind în ceața incertitudinii ca printr-un
arpacaș - nefiert îndeajuns
același gri-crud ontologic
din care încerci să te extragi cu toate
degetele(smulgându-ți unghiile)
purificate de alcoolurile metafizice
adâncindu-te-n mocirla existențialistă
până din tine nu mai rămâne decât ceea ce
nu mai este de rămas
adică "nu-i poți face nopții un copil"
dar de ce n-ar merita să încerci?!
răzgândirea sinelui capătă gust de înfrângere
și o ușoară zguduire a firii
îți induce un (pre)sentiment de rătăcire
prin tine însuți
fără posibilitatea de ieșire de extindere
clipa pândește mută orice ezitare
sub semnul lui cronos
ți se apleacă colțurile gurii/buzelor într-un
rictus rău prevestitor
tu rătăcind înconjurul aceluiași tu
eșuând într-o încercare de refacere a eu-lui
inițial încremenind
încă înaintea începerii gestului de exod
în interiorul unui contur ontologic
pe care ți-l schițează frica
speranța de a nu fi muritor
remușcarea de a fi?! marcel moreau!
te destrami în interiorul alterității
până când din tine chiar nu mai rămâne nimic
nici măcar sentimentul fricii
încălzindu-ți viscerele
ca o supă a săracilor
cu ce te răscumperi? cu ce?
rămâne doar întrebarea
plutind ca un bănuț de grăsime în
"supa primordială"
tu și tu - ratând dedublarea sinuciderea
alfa și omega
nimic nu are finalitate
în preajma sa ființa nu începe și nu se sfârșește
ci doar
printr-un spasm metafizic
se răzgândește și nu se mai ia în serios!

II.
poemul îți eliberează subconștientul
dacă un bărbier ar bărbieri numai pe acei
care nu se bărbieresc singuri
s-ar duce la alt bărbier care ar bărbieri pe
toți acei care nu se bărbieresc singuri...
prizonieri în interiorul paradoxului
al clepsidrei cuprinzând toate saharele din noi
mundane și extramundane și
ca și cum n-ar fi de-ajuns toate acestea
vântul
răspândindu-ne semințe
neconștientizând - deh
scurtul răstimp
starea de a fi semință-plantă-fruct-semință
doar printr-o memorie colectivă
parcimonioasă dar când au fost parcele
darnice
poemul este tânguire orfică încremenind
până la uitarea/renunțarea la sine
în inutilitatea gestului de-al scrie
dacă n-ar exista memoria colectivă/genetică
zbatere de cutremurare
de scuturare la întrebarea:
cine scrie poemul? poezia îl scrie măi
tâmpitule!

III.
așadar renunți din vocație
din vocația de a fi muritor nu remușcarea
de a fi muritor și la întrebarea:
cine scrie poemul?
răspunzi cuminte - doar ți-ai făcut "temele"
poezia!
greșit! bagă zece flotări! da' să
se-audă paftaua
poemul se scrie singur se
masturbează intelectual
care va să zică?!

IV.
poemul se scrie singur... "pui de întuneric"
greșit! mai bagă zece flotări!
cum să se scrie singur!
el este! pur și simplu măi
tâmpitule!
lațul!

V.
peste tot gratii
porumbelul zdrelindu-și tâmpla
în zăbreaua danturii
îți ții mâna chircită
adunată sub braț
dar gândul? împuindu-se cu alte gânduri?
cuvântul scris
ăsta da blestem!
cireașă putredă la ureche
amintindu-ți de o copilărie fără
prea multe întrebări
și acelea simple:
de ce nu ninge? unde sunt zăpezile de altădată?
redevii arici încremenești(mineral) arici
singura certitudine: cuvântul
încercând să dea sens existenței
sens sau semnificație?!
oricum
consistență și curgere
încremenirea între gratiile poemului
te neliniștește și neliniștea dă
consistență clipei
nu știai?! nici eu!
peste tot gratii de epidermă în
interiorul acestora doar lacrimile
curgerea este plângere/deplângere cu
care poate ne-am obișnui dacă
n-ar fi neliniștea
neliniștea cuvântului
închegarea gândului în cuvânt gândirea
acestuia și totul devine simplu și complicat
peste tot gratii cine pe cine privește?
cine pe cine hrănește?
îți sufleci carnea de pe suflet și
sufletul de pe carne ne-mai-întâmplându-ți-se
să adormi

VI.
neliniști și iar neliniști
adăugându-se altor neliniști
încât spasmul mineral născând statuia
devine opțiune estetică
o încremenire
ca orice acțiune care are finalitate
estetica staticului absolut un vis
visat de dumnezeul-cuvânt: "pe mine mie redă-mă..."
ideea de a nu mă părăsi pe mine însumi
nicicând...
ca și cum nimic nu ar trebui să înceapă și
nimic nu ar trebui să se sfârșească!
supremă resemnare și am pune punct
dacă învățând că "nu-i poți face nopții
un copil"
nu te-ai întreba de ce n-ar merita să încerci?
transcendentul este suma întrebărilor
neexprimate
anularea ne-intenționalitatea golul
după noi nu mai putem pune nici un semn de
punctuație
nimic... în afară de noi!