să fi fost anul o mie patru sute optzeci și ceva
când marcu a spintecat cu urletul lui burta foii în care-l îngropasem în ajun
s-a ridicat ca un leu rănit de printre oasele cuvintelor acestui poem
și-a început să-mi ticsească cu picioarele cuvintele înapoi în gură
și eram la fel de neputincioasă ca la trei ani în fața mamei
care-mi băga cu sila pe gât bucăți de slănină cu pâine să cresc mare
după ce-mi astupă urechile nările fălcile cu țărână
mi-a prins degetele mâinii drepte între foaie și talpa bocancului
răsucind-o de câteva ori după acele ceasornicului
să nu-mi mai iasă prin aceste extremități gândurile în afară
falangele iată bălăbăneau însângerate ca niște clopoței vestitori
cu această ultimă imagine despre afară am plecat în mine
căci marcu s-a repezit mi-a tras pleoapele peste globii ochilor
și noaptea a căzut ca o cortină
mă-n-chi-se-n-mi-ne-ca-ntr-o-cuș-că-mă
ză-vo-râ-se-n-pro-pri-ul-corp-ca-ntr-un-punct
din abisurile ființiale ale căruia cuvintele regurgitate ale acestui poem
începuseră să prindă conturul unor animale sălbatice dihănii
să-mi mârâie în ocolul toracelui până când un cuvânt
mă mușcă de inimă dând gongul luptei
să fi fost anul o mie patru sute optzeci și ceva
când ștefan cel mare construiește din piatră o cetate la roman
în urma unei victorii purtate în bătălie cu turcii
iar eu stau ghemuită în mine ca pe un câmp minat cu oase și cuvinte