Ca un phoenix am renăscut din propria-mi moarte
Totuși simt golul în mine, încă mă apasă!
Dar în seara asta cu toate că am murit și am reînviat
Știu că drumul nu se înfundă aici, ci e o linie continuă
Pe care trebuie să o urmez apreciindu-i frumusețea interioară
Care strălucește dacă o privesc mai intens.
O voi regăsi adânc în amintirile mele care nu au moarte,
Atât de frumoase și de sălbatice!
Le voi lăsa incifrate, să le înteleg doar eu,
Pentru că nimeni nu le poate retrăi ca mine,
Nimeni nu le poate penetra unicitatea…
Le voi casetona în subconstientul meu
Și le voi simți palpația ca pe o inimă dragă.
Ritmurile tristeții mele trebuie să se risipească
Precum notele răsfirate de pe un portativ creat din instincte,
Unde rațiunea a lăsat tronul impulsului și al nebuniei.
Așa de curat am zburat în direcții diferite,
Încât plutirea nu se poate numi dramă
Ci doar un pur sacrificiu al speranței infinite de mai bine!
Ne-am dat drumul încet să nu ne rupem,
Ca doua pene ce zboară alene
Să nu se rănească atunci când se vor așterne…
Uitarea aparentă ne va vindeca oare?
Râul va curge, dar știu că nu se mai întoarce.
Prețuiesc intensitatea ce a fost și zborul lin ce va veni,
Te prețuiesc pe tine, inimă dragă, ce te-ai absorbit în mine…