de câte ori pășesc în vechiul schit,
să înflorească ochii din sertar,
răstorn pe frunte lemnele din car
cu zgomot fad
de secundar tocit.

îmi număr pruncii ca un tartor împlinit,
mai tai păduri,
mai împletesc o fașă,
pe chip mi se ridică iedera trufașă,
hrănindu-se din scrum
și din pahar.

cum crăp copacii mei cu har
și în furnal dospește primăvară,
ca muguri verzi să mai tresară
în templul antic ce l-am dat cu var.

se-nchină unii ca la o statuie
de care nu aveau nici ei habar,
dar le-am sădit în față un ierbar
cu pruncii mei
acum bătuți în cuie.