măi, omule, îi spun, și mâinile îmi cad pe lângă voce
vocea se ridică peste lucruri, un voal din care consoanele se rup
și pierd imaginile din care erau articulate cuvintele
înainte de a începe

să tac, să îmi închipui un pat înalt, din lemn moale, nelăcuit
mult mai înalt decât vocea sau decât brațul care mă dă de pământ
nu pentru dragoste, nu pentru corpurile unul într-altul
dacă s-ar adânci, nu pentru dragoste, nu
e datul de pământ care trezește

podeaua devine loc de execuție, aici am construit, aici am așteptat
aici am spus ador și iar am tăcut
pentru durere nu e necesar aerul, pentru asta e vocea
sunetele ies din pori și vorbesc, vorbesc

nu, nu pot mișca, brațele sunt legate, patul urcă etaj cu etaj
inima nu mai are nicio imagine de îndurat