poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-12 | |
crawl
Aspirațiile cărnii se întind peste lume ca o apă mută, acoperind chiar și cele mai înalte culmi. la suprafață, nimic, nici măcar un cântec... doar înăuntru viața se aude urlând ca vuietul intern al unui ocean. femeilor le-am arătat lumea și unora le-am dăruit bucăți de cer, nu mă simt dator. nu le-am mințit în legătură cu rolul pe care l-am dat fiecăreia în parte și cred că acesta e un lucru destul de important. primul aspect al raportării mele reactive la consum nu merită dezbaterea, e minor și desuet. în schimb, pentru ambele, cel mai competent m-am simțit la mare și nu cred să confund acvatica pulsație cu planarea peste valuri a păsării nopții. eu nu sunt derutat în percepții de familiara, de acum, inspirație... turiștii, ascunși confortabil în mulțimile de oameni, fotografiază și filmează doar pentru că nu au memorie, nici prezent. sunt suspendați între locul geografic pe care îl ocupă și dorința de a trăi o fericire bruscă. bras marea, această libertate limitată de două spații deloc divergente, mă domină și astăzi, dictându-mi poeme mai mult sau mai puțin infantile. sensibilități comune mă supun și nu-mi este rușine, pot citi și pot scrie un poem despre mare fără disconfort cultural. am o simpatie preexistentă... nu am țâfne de ocazie nici măcar în fața unor peisaje auctorial caricaturizate de confrați pe care sensibilitatea îi supune în salturi. prin aceste precizări vreau să fiu înțeles în zona opțiunilor definitive, nu am alte pretenții. pe țărm, simt de fiecare dată că trebuie să mă asigur că singurătatea nu-mi va fi cunoscută. apoi, neavând încotro, mă sincronizez cu pământul, simt viscerele lui explicate științific. lângă mare, vreau să nu fiu văzut. parcă ar fi un pretext, acea grijă a bărbatului ca nimeni să nu vadă femeia lângă care-și trăiește egoismul sexual. fluture unde începe să se vadă marea, acolo de fapt nu mai e. în spațiul în care o ascunde, previzibil, depărtarea, acolo are înțelesul pentru alții. marea se termină numai în locul în care știm noi că se termină... când reușește să te aibă, atunci îți devine străină și scrii despre ea dintr-un dureros sentiment de a nu-ți aparține până la capăt. dintre cei care au povestit-o fără a le solicita cineva abilitatea, nimeni nu mi-a explicitat sursa sensibilității prin care percepem efortul de a ne împrieteni fără vârstă cu ea. cu mult timp în urmă, într-un volum de versuri, am socotit-o a fi un reflex social, acum îmi pare rău de această limitativă formulă. mă scuz numai la gândul că toate formulele, indiferent de domeniu, conțin această condiție. tot la un țărm însingurat, pe plaja din Agigea, unde oamenii nu dau calendaristic buzna să-și plonjeze vacanțele și nici nu-și impun să fie fericiți la sfârșit de săptămână, mi-am dat seama că așa cum este sângele pentru inimă este și timpul pentru veșnicie... spate uneori, în anumite momente ale vieții, produci situații care au în sine predispoziția răscumpărării. mă adresez acum celor care nu se au în vedere ca fiind creații ale Lui: avem mâini și ochi pentru pământ și lume, pentru cer și Dumnezeu. ne salutăm și ne privim ca să nu fim singuri... pe la noi, convențional, este 24 august 2007, sunt de acord, nici nu mă deranjează alte interpretări ale întâmplării din măsurătoare. dar o fi oare posibil ca marea să-mi arate în aceste zile ceea ce eu am greșit pe pământ? am văzut-o cum își fură singură nisipul pe care și-l produce, precum fac eu în cele mai multe cazuri cu viața pe care o trăiesc. sper că ați observat că m-am ferit să spun „păcate”, preferând, generic, cuvântul „viață”, mult mai frumos și confortabil în generozitatea lui semantică. sunt deranjante trimiterile la religios, mai ales în poezie... revenirea pe țărm până la urmă, lumea este ceea ce eu consider a fi lume, dar niciodată aparențele fericirii de aici nu m-au atras brutal, adică am putut simți înșelarea, chiar și când ezitarea mi-o cuantificam într-o formă de alint, în vremea în care sângele trecea în viteză prin timp. organismul deținea datoria creșterii. am făptuit cu trupul ceea ce sufletul meu acceptase ca înlocuitor și asta n-a fost totul: am perseverat în a înțelege declinul, rămânând în mijlocul lui – o schizoidie umană de neconceput pentru acela care nu se socotește a fi o maimuță cu acces la artă. îți va folosi la ceva această mărturisire a mea? nici mie dacă nu voi fi dominat de rolul pe care trebuie să îl aibă cuvântul. caută-mă să îți spun ceea ce acum nu știu cum să-ți scriu! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate