încă mă țin după ea

când ploaia nu trece de geamuri
cerul șiroind pe tencuieli
în bălțile luminate de farurile mașinilor îmi zăresc preț de secunde chipul
și nu mă recunosc

o ușă scârțâie în tocul noului mileniu
aș putea acolo să mă adăpostesc și să încep să sper
că dintre zecile de mâini care se țin de balustradă
degetele unei făpturi aduc ușor tremurat
mâncare caldă și poate – dar nu pot spera ar fi prea mult –
o pătură cu ciucuri mari de lână

s-a întâmplat altceva
fetița aceea cu sâni cireșii
a intrat cu mulți băiețandri în scară
a râs a glumit a băut a fumat s-a culcat
pe rând sau cu toți deodată

apoi m-a mângâiat satisfăcută
pe întuneric lacrimile îi mijeau ca două boabe de jar
- măi, cuțulache, mi-a zis, măi, cuțulache,
mă duc să văd ce resturi au rămas în astă seară



sunt câinele poeziei mele