poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-04 | |
despietrire
zile curățate de banal, zile între hârtiile creponate ale fragilității, prin care ne amestecăm lăptoși. ochiul geometric din inimă vede răsturnarea printre pietre, o mână care mă strânge, mă strânge și pietrele devin ape fără matcă și nu mai încercăm decât mișcările minuscule, abia perceptibile, așa cum sunt răsuflările înainte de simțuri. câteva pagini, ieșiri din nimicuri, haine care se destramă când iubești, o seară fără început și înotul lent prin celulele curățate de mâzgă, prin aerul de dincolo de limite și suflul în suflul ascuns, să poți vorbi într-un înțeles reflectat, în spațiul intim incert. și asfaltul seamănă cu stratul de sub cuvinte, o povestire care dă năvală, umple sternul și-l desface, bolovănișul se dizolvă sub o altă atingere, ceva se întâmplă înaintea oricărei întâlniri și te lași. iubești ploaia, singura zodie fluidă în care te-ai naște cu pumnii deschiși, un scuar ud numai pentru voi, un leagăn gol din alt an, mult mai târziu înțelesul stâlcit al ruginei sau moartea din vârful degetelor când scrii, atingerea abia desprinsă de corp. zbaterea sub singurele nopți când somnul devine matcă, îți coase o crisalidă pentru alt înțeles, să poți ieși prin incertitudinile celuilalt ca prin propria reflectare. labirint închizi ochii, tai un decupaj din realitățile trecute, le separi, să faci loc, să creezi din absent un prezent, în toate chipurile și înfățișările, dacă mâinile nu mai ating, dacă parfumul nu se mai insinuează pe sub piele și nici vocea nu revine decât din stânca temporalului, o rememorare vagă a întrepătrunderii aici pleoapele taie mai dureros decât secundarul, o prezență înăuntru, intermitentă, în care dai de certitudini ca de oase, ca de urechi, de genunchi și de sex, necesara materie pe care nu ai vrea să o pierzi decât la sfârșit, o ții bine sub respirație, fluidele afară, dincolo de limitele efasate deja treci praguri peste care celălalt nu știi dacă va mai trece, el există numai în obscuritatea dorită, în reverie, acolo unde nu mai aștepți decât somnul secund, fâșiile de moarte susținute prin puls, plăcerea reverberată din materie în altă materie, spre fontanelă, iar după explozie micile incandescențe deschidînchid pleoape, ferestre, uși, porți, orice tunel tandrețe cauți un loc sigur, să te sprijini ca de un iubit bun pe care îl aduni, îl cuprinzi pe dinăuntru într-un înveliș de simțuri înainte de a-l vedea dincolo de zid. o inutilitate a trupului, a țesuturilor, cât există încă spații în care totul crește viu. mult mai viu. așa, tandrețea fără contur sau nume, fără cuvânt, devine piele, devine mușchi al inimii sau al ochilor. un singur drum prin vertebre și gesturile moi, incandescența lor discretă e ca respirația unui cățel de lapte, nu o simți decât după ce a adormit, după prima lui cădere în gol. și seara e ca înainte de tremurul continuu, de frig, nu mai avem acum nevoie de pumni, de sex ori de tălpi bine proptite. nici vatra luminoasă nu mai trebuie să o găsim prin desișul de raze și întuneric, o încrengătură prea grea din care ieșim când avem curaj, ne atingem. fără mersul ăsta obscur brațele se desfac larg, larg, prin ele ne descoperim înalți, zâmbim, ne așezăm unul în celălalt cu alt chip. o încredere de nou venit pe o lume adevărată, singura în care se poate trăi fără blank. dublu încă există ferestre duble, imagini rupte de alte imagini identice, poate nu suportăm oglindirea decât pentru a ne strecura pe sub contururile deformate și poate doar când zgomotul violent ne trezește reușim să simțim cum dincolo se sparg în cascadă fals-obiecte, o pierdere prin care trecem repetat, în rama aceluiași timp, în strigătul omului de vizavi când se apleacă spre tine să te prindă chiar înainte să dispari și îi arăți altă fereastră de-acolo spargerile se văd reasamblări, piese mici fac ușor click-clack-ul vital și îmbinarea lor pe o structură însuflețită lasă o arhitectură fluidă, un sens al întoarcerii dar oamenii nu văd reflectările așa, ei fug de propria față, privesc ochi-în-ochi un geamăn, chipul acela aproape absent, ei tânjesc fără sfârșit să-l vadă, să îl atingă și nicăieriul se impune mai intens decât orice prezență, nimeniul acesta ca o pajiște mare și albă, rece și nesemănată vreodată, își decupează în noi ferestre tot mai înalte, ne ridicăm să escaladăm neputința ca un explorator care știe că este ultimul lui îngheț |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate