De pe-un deal de nemurire,
Spre o vale de uimire,
Într-o înserare blîndă,
Însetată și flămîndă,
Vine turma de mioare
Risipită pe ponoare.
N-are cai în jur să-i pască,
Nici cîni răi s-o ocrotească,
Nici cioban să o păzească
Și nici stînă s-o primească.
-Mioriță, mioriță,
N-ai nici baci și nici băciță,
Să-ți dea apă din cofiță,
Nici otavă din căpiță
Și nici cine să te laie,
Mioriță bucălaie!
Oare lupii mi te-alungă,
De n-ai stînă și nici strungă,
Nici cioban să te păzească
Și din fluier să-ți doinească!
Ce-i cu turma
De-i pierzi urma
Și a jale zbiară-ntruna
De parcă-ar veni furtuna?!

-Baciule, ce-mi ieși în cale,
Mulțumescu-ți dumitale.!
De n-am cai să mă-nsoțească
Și nici cîni să mă păzească,
Nici cioban să mă-ngrijească
Și din fluier să-mi doinească,
E că, dincolo de zare,
Ne-au ieșit dușmanii-n cale:
Unul, plăsmuit de pustă,
Hămesit ca o lăcustă
Și viclean din cale-afară,
Fără glie, neam și țară;
Și-altul, tot lepădătură,
De prin stepă-adunătură…
Pe român îl pizmuiră
Și așa se sfătuiră:
Pe la un apus de soare,
Pe-al nostru să ni-l omoare,
Că are pășuni întinse
Și fînețe necuprinse,
Și păduri cu umbră deasă,
Și o mîndră mai aleasă,
Și mai are înalți munții,
Și har îndărătul frunții,
Și-are Dunărea și Marea…
Asta-i toată supărarea!

Cînii ni-i solomoniră,
Caii noștri ni-i goniră
Și, ca fiarele turbate,
Îi căzură lui în spate.
Se-nroșea tot asfințitul
Cînd izbiră cu cuțitul.
Dar și mîndrul nostru, dragul,
Îi trăsese cu baltagul
Și-i lăsă în bălți de sînge,
Da el rabdă și se plînge,
Că nu-i mîndra lîngă dînsul,
Să-i mai ostoiască plînsul,
Rănile să-i oblojească
Și de turmă să-ngrijească.
Rogu-mă, rog dumitale,
Du-te la Români devale
Și-i vedea o casă-n cale:
Poarta-i albă, alb cerdacul
Și-nflorit tot liliacul.
Mîndra-și coase-n flori altița,
Raza-i mîngîie cosița.
Spune-i să nu zăbovească
Și în grabă să pornească,
Dar s-aducă trei smicele,
Să lege rana cu ele,
Sîngele să se oprească
Badea sa se-nzdrăvenească!

Baciul merse și ajunse,
În ogradă el pătrunse
Și povestea mioriței
O istorisi băciței.
Cît ce-aude, mîndra sare
Pe un cal de foc răsare,
Surpă dealul de-a călare.
Mîndrul roib e tot o spumă,
Parcă-ar fi bătut de brumă.
Cînd ajunge, gîndu-i plînge,
Pe voinic la piept îl strînge
Și cu mîna ei ușoară
Rana lui i-o înfășoară
Și apoi, pînă dau zorii,
Ea-i sărută ochișorii
Și-i mai pune trei smicele
Să se vindece cu ele…
Dar nu asta-i vindecarea,
Cît mai mult îmbrățișarea.
Capul ea pe braț i-l ține
Să mîngîie și s-aline,
Iar spre dalba dimineață,
Toate se întorc la viață.

Și-au rămas stîrvuri străinii,
Să-i roadă corbii și cînii,
Că pe nimeni n-au pe-aproape,
Să-i plîngă și să-i îngroape.
Și le-or arde soarele
Toate osicioarele
Și i-or bate ploile
Și pe-ai lor nevoile!
Moartea le-a făcut lor pat,
C-au găsit ce-au căutat.

Cules și corectat de către prof. Gh.
Þigău, din ținutul Neamțului.