îmi plac nopțile
întunericul rece, umed, o apă suficient de adîncă
pentru a-mi da iluzia că nu mai ajung niciodată
la suprafață
și-mi place să mă strîng în mine
ca un lichid galben sub o arsură
pereții sunt departe, patru cascade care se varsă
în cinstea mea

e liniste și se aud numai visele îndrăgostiților
gîndurile vietăților, halucinațiile pisicilor pe acoperișuri
lemnul mobilei trosnind obosit de așteptare
noaptea e un frate mai mare care te învelește
cu o pătură veche
să nu se sperie cei mici
apoi zorii încep să plîngă din cîini vagabonzi
și din brutării ies aburi cu miros proaspăt
semn că e gata

deschid ferestrele larg, sînt ca un preot
care conduce trupul acesta în pămîntul zilei
mă las învelit de uleiul irespirabil
în care înoată păsări mute
în urma mea
o mie de mame își îmbracă pe rînd cadavrele
și se roagă să nu-mi mai mint singurătatea
apoi se oferă adăpost furnicilor care fac noaptea
de atîtea ori mai neagră

cîndva, pe un drum fără margini
o femeie înmormîntată în hainele-i negre
întreba fiecare trecător
nu mi-ați văzut cumva băiatul?
și nimeni nu știa, poate o fi murit mai zicea unul
atunci femeia își ridica fața spre cer și amenințător
spunea tuturor
băiatul meu are o mie de vieți și nu există o durere mai mare
tăcea brusc, tîrîndu-și pașii ca și cum ar pleca
la un priveghi nesfîrșit

da, sunt mormîntul a 1000 de sigurătăți
și nu există durere mai mare