Cu inima în frunză, cu tâmpla în luceafăr,
Și brațele prelungind incendiul amurgului din cântec,
C-un diamant de zboruri taie sticlos albastrul,
Cu degetul pe gușa înfiorată a flintei,
E o privire joasă și o plecare-n brumă,
E respirația oprită cu iedera pe buzele vacanței.

În anotimp aroma trecută prin storurile trase,
Precizează chiotul despărțirii ca o panglică funerară,
Îngenunchiază izvorul ca un cerb printre acești ienuperi,
Aruncă în tufișuri ochiul ca un ban de aramă.

(...)

Cu un toiag învie în literă un șipot,
Și glasul să răsune prin cereștile butii,
Să se reverse vinul acumulat de veacuri,
Distins în văz misterul din floare și din taur,
Miracol ce se-ntrece în spirit și în vierme,
În fructul de-alun și-n suplă plutirea rândunicii,
Cu lacrima ascunsă a timpului și-a ierbii.

(...)